Acum trei mii cinci sute de ani, farmacistii egipteni si sumerieni preparau amestecuri pe baza de salcie. Mai tarziu, romanii si grecii foloseau extracte de salcie ca sa vindece otita, guta, raceala, diverse inflamatii si conjunctivita. Indienii amerindieni preparau o infuzie medicinala pe baza de scoarta de salcie. Decoctul de scoarta si frunze de salcie avea efecte incontestabil suverane impotriva guturaiului, astmului si a ceea ce botanistul elisabetan John Gerard numea „scuipari de sange”.
Abia in secolul al XlX-lea insa au descoperit chimistii principiul activ al remediului cvasiuniversal – un compus cu gust amar, supranumit salicina, dupa denumirea latina a salciei, Salix. Imediat dupa descoperirea secretului salciei, cercetatorii au studiat acidul salicilic in incercarea de a elimina efectele secundare ale acestuia. Comercializata in 1899, aspirina a aparut in urma acestor cercetari intense.
Leacurile babesti abunda de plante care potolesc durerea. Popoarele pe care europenii le considera primitive au farmacopeea lor bogata, fundamentata pe experiente proprii si transmisa oral. Etnobotanistul Walter H. Lewis si sotia sa, Memory Elvin-Lewis, microbiolog, care au studiat aceste etnii in mediile lor originare, povestesc ca, desi vracii din padurile amazoniene nu stia sa citeasca sau sa scrie, cunosc peste cinci sute de specii de plante medicinale.
Cu mult timp in urma, medicina europeana a imprumutat de la acesti vraci doua leacuri: chinina, impotriva malariei, si curara, otrava paralizanta, ca decontractant muscular. Urmand exemplul altor triburi amazoniene, vracii isi inmuiau sagetile in curara ca sa-si ucida sau sa-si imobilizeze prada, dar si inamicii. Extrageau curara din diverse specii de plante agatatoare, dintre care cea mai temuta era menisperma. Principiul activ al acestei plante este un alcaloid care actioneaza la nivelul terminatiilor nervoase. in doza mare, curara are efecte letale. In doze homeopatice, favorizeaza diminuarea tensiunii intramusculare, efect inestimabil in cazul operatiilor abdomenului. Fitoterapia practicata de vraci – fie pentru franarea, fie pentru cresterea fertilitatii femeilor sau pentru accelerarea regenerarii oaselor rupte – reprezinta un domeniu deosebit de promitator pentru cercetarea medicala.
Dar medicina moderna n-a fost niciodata prea deschisa acestui fel de tratamente. In India antica, oamenii sfinti culegeau rauwolfia, pe care ei o numeau „planta clarului de luna”, pentru ca avea efecte calmante asupra lunaticilor si a altor bolnavi mintali. Aceasta era eficace impotriva muscaturii de sarpe, a febrei, diareei si dizenteriei. Planta era inca des folosita de unele popoare, in 1931, cand cercetatorii indieni au anuntat ca studierea sistematica a plantei a dus la izolarea unui alcaloid, rezerpina, care, pe langa proprietatile sedative, scadea tensiunea arteriala. Dar mediile stiintifice europene s-au interesat abia in 1952 de calitatile plantei. In nici doi ani, acest tranchilizant secular a revolutionat psihiatria care incepuse sa foloseasca narcoticele.