Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
În anii ’90, un inventator român, inginerul Micu, anunţa în presa vremii că a proiectat o farfurie zburătoare revoluţionară, care se baza pe principiul „trapulsiei”. Dacă vă întrebaţi ce înseamnă aceasta, trapulsia este o forță de tracțiune care acționează asupra unui obiect sau asupra unui sistem tehnic, provocând deplasarea acestuia. Aparatul se folosea de o „trachetă ionică”, adică un organ de mașini sau un aparat care servesc la trapulsarea unui vehicul.
Marele avantaj al trachetei ionice faţă de propulsia şi racheta clasică este următorul: dacă propulsia clasică se bazează pe un consum mare de combustibil, în cazul trapulsiei, se obține o forță independentă de combustibili clasici. Astfel, forța vehiculului senzațional se realizează pe baza câmpului electric tactic la baza generării căruia stă pila nucleară.
Domeniul de aplicare a invenției este transportul aerian, cosmic și interplanetar. Schițele farfuriilor zburătoare create de inginerul Micu se desfășoară pe multe file. Vitezele pe care le pot atinge vehiculele interplanetare românești sunt practic de ordinul imaginației fantastice.
Farfuriile zburătoare au fost realizate în anii ’90 pe hârtia de calc, în calcule sofisticate. Se vor putea realiza materiale care în atmosfera terestră vor suporta suprasarcini excepționale? De fapt, ce s-a întâmplat cu această invenţie? S-a mai auzit de atunci de ea? Sau zace şi ea printr-un sertar prăfuit, ca şi alte invenţii asemănătoare?