Există o teorie geologică interesantă – teoria deplasării scoarţei terestre, care a fost formulată de profesorul Charles Hapgood şi susţinută de Albert Einstein. Pe scurt, ceea ce sugerează este o alunecare completă a litosferei planetei noastre, groasă de 100 – 300 de km, peste miezul ei central, gros de aproximativ 1.300 de km, împingând părţi mari ale emisferei nordice către sud, spre Ecuator, şi de acolo către Cercul Polar antarctic.
Această mişcare a fost efectuată pe un traseu şerpuit, pivotând în jurul şesurilor centrale a ceea ce constituie acum SUA. Rezultatul e că segmentul nord-estic al Americii de Nord (în care, mai înainte, se afla Polul Nord, situat în golful Hudson) este târât către sud, în afara Cercului Polar arctic şi către latitudini mai temperate, în vreme ce, simultan, segmentul nord–vestic (Alaska şi Yukon–ul) se roteşte spre nord, intrând în Cercul Polar nordic, împreună cu mari zone din Siberia nordică.
În emisfera sudică, modelul lui Hapgood arată că întinderea de uscat pe care o numim actualmente Antarctica şi din care o mare parte se afla anterior la latitudini temperate sau chiar calde, s-a deplasat în totalitatea ei în interiorul Cercului Polar antarctic. Mişcarea generală se consideră că ar fi avut o amploare de aproximativ 30° (aproximativ 3.000 de km) şi că s–ar fi petrecut, în cea mai mare parte, între anii 14.500 şi 12.500 î.Hr. – dar cu masive unde de şoc secundare, continuând la scară planetară şi la intervale mult distanţate, până în jurul anului 9.500 î.Hr.
Dacă înainte de deplasarea scoarţei terestre, o mare civilizaţie se dezvoltase în Antarctica, pe vremea când o vastă parte din aceasta era situată la latitudini cu un climat plăcut şi prielnic vegetaţiei? Dacă-i aşa, este posibil ca acea civilizaţie să fi fost lesne distrusă prin efectele deplasării: enormele valuri de flux, vânturile cu forţă de uragan şi furtunile electrice, erupţiile vulcanice pe măsură ce falii seismice se despicau pretutindeni pe planetă, bolta cerească întunecată şi necruţătoarea calotă de gheaţă în continuă creştere, ba mai mult, odată cu trecerea mileniilor, ruinele rămase – oraşele, monumentele, marile biblioteci şi lucrările inginereşti ale civilizaţiei distruse – ar fi fost îngropate şi mai adânc sub mantia de gheaţă.

N–ar fi deloc de mirare, dacă teoria deplasării scoarţei terestre este corectă, ca tot ce se poate găsi astăzi împrăştiat prin întreaga lume să fie ispititoare amprente lăsate de zei. E posibil ca vechile civilizaţii să fi pornit în nave mari peste oceanele învolburate şi s–au stabilit pe tărâmuri îndepărtate: de exemplu pe valea Nilului, în valea Mexicului, lângă lacul Titicaca, în Anzi, etc. Cu alte cuvinte, ici şi colo, pretutindeni pe glob, amprentele unei civilizaţii dispărute rămân slab vizibile.
Este oare o posibilitate geofizică sau o imposibilitate geofizică sugestia ca Antarctica să fi putut fi situată anterior într-o zonă mai temperată şi să se fi deplasat în afara acelei zone, intrând în interiorul Cercului Polar antarctic, în intervalul ultimilor 20.000 de ani?