Asa cum ne intrebam in ce mod exista lumea si omul, tot astfel trebuie sa ne intrebam daca si in ce fel exista si Dumnezeu, la care ne raportam ca fiinte religioase; mai exact, daca prin prisma modului in care noi intelegem existenta Dumnezeu exista sau nu (existenta la care ma refer este, evident, existenta definita categorial). Raspunsul din perspectiva protestanta la aceasta intrebare il aflam la Emil Brunner (teolog elvetian foarte influent) care spune:
Daca cineva pune intrebarea: «Exista Dumnezeu? As vrea sa stiu daca exista sau nu!», …singurul raspuns care i se poate da este tacerea. Sau poate ca ar trebui sa i se spuna: «Nu, Dumnezeu nu exista!». Muntii Himalaya «exista», radiumul «exista»; pe scurt, «exista» nenumaratele lucruri despre care ne vorbesc enciclopediile, insa Dumnezeu nu «exista» (…) Dumnezeu nu este ceva din lume, nu este fiinta eterna din lume, componenta divina din lume (…) Dumnezeu nu poate fi cuprins in cunoasterea noastra (…) Daca la intrebarea referitoare la existenta lui Dumnezeu s-ar raspunde prin «Da, Dumnezeu exista!», nu am face decat sa ne alegem cu inca o iluzie intrucat in acest caz am considera ca Dumnezeu face parte din aceeasi categorie cu celelalte obiecte (care alcatuiesc lumea finita) (…) Planetele, muntii, elementele chimice sunt obiecte ale cunoasterii, insa Dumnezeu nu poate fi obiect al cunoasterii.
Logica lui Brunner este limpede: Dumnezeu nu exista sub conditia unei existente categoriale, caci El nu exista conditionat de timp, de spatiu, de relatie, de modalitate sau de orice alta categorie a finitudinii. De asemenea, El nu poate fi cunoscut, pentru ca insusi modul nostru de cunoastere este conditionat in intregime de categoriile amintite; noi traind numai in timp, in spatiu, conditionati de relatie, de mod etc. Noi nu putem cunoaste ceva in afara propriei perspective.