Celebrul romancier scotian Walter Scott considera in lucrarea „Letters on Demonology and Witchcraft” (Londra, 1830), ca fantomele sunt halucinatii datorate perturbarii simturilor din diverse cauze „si ca, in atare cazuri, oamenii, in sensul strict al cuvantului vad cu adevarat formele goale si false si aud sunetele care, intr-un stadiu mai primitiv al societatii, sunt indeajuns de firesc atribuite actiunii demonilor sau spiritelor decorporate”. Semnificativ pentru un astfel de punct de vedere este raspunsul pe care unul din cei mai mari poeti ai vremii, caruia W. Scott nu i-a precizat numele, l-a dat unei doamne ce-l intrebase daca el credea in existenta obiectiva a fantomelor: „Nu, madame; am vazut prea multe!”
Teoria conform careia aparitiile sunt manifestari pur subiective (halucinatii sau/si iluzii), fara niciun fel de corespondente obiective in realitatea exterioara, este sustinuta, in mod firesc si in primul rand, de cei care resping in bloc existenta paranormalului.  Iata cateva elemente relative la incercarea de a explica fenomenele aparitionale prinpure halucinatii.
Cei ce vad fantome sunt victimele halucinatiilor?
Pentru adeptii ipotezelor ce fac apel exclusiv la perturbari de natura psiho-senzoriala, lucrurile par simple: persoanele care pretind a fi vazut fantome sunt victimele halucinatiilor. Se sustine ca aceste halucinatii sunt proiectii ale inconstientului – individual sau/si colectiv – cauzate de nevoi neconstientizate, de vinovatii nerezolvate, de dorinti neimplinite, de spaime refulate, de negarea de catre Ego a inefabilei morti fizice, de arhetipuri etc.
Dar niciunul dintre adeptii teoriei halucinatiilor nu-si pune problema elucidarii urmelor materiale lasate uneori de aceste „halucinatii”, urme reale cum sunt cele intiparite si persistente pe diverse suporturi materiale, ori chiar actiunile inregistrate in mod obiectiv. De retinut este si urmatorul argument impotriva absolutizarii halucinatiilor in explicarea aparitiilor: aparitiile paranormale sunt sesizate, de cele mai multe ori, de oameni sanatosi si aflati in starea de vigilenta psihica care permite distingerea intre o viziune halucinatorie si o imagine obiectiva.
Tot prin prisma teoriei halucinatiilor se incearca si elucidarea fenomenelor de bantuire. Astfel, se afirma ca incidentele neobisnuite dintr-o casa bantuita nu sunt reale, ci halucinatii vizuale, auditive etc. produse initial in mentalul unui locatar; apoi, manifestarile (presupuse a fi de natura pur subiectiva) se amplifica deoarece o halucinatie ce s-a produs o data tinde sa se repete la acelasi subiect si, in plus, se poate comunica la alte persoane printr-un soi de contagiune psihica.

Pentru cazurile autentice de bantuiri, aceasta este o pseudo-explicatie; ea nu tine seama de fenomenele fizice perfect obiectivabile din bantuiri: deplasari de obiecte, levitari, aporturi, combustii spontane, efecte atmosferice, inregistrari sonore s.a. Fara a mai insista, ma intreb doar cum s-ar simti si ce ar spune un sustinator al teoriei halucinatiilor daca s-ar afla in toiul incidentelor dintr-o locuinta bantuita. Bineinteles, daca ar accepta invitatia de a vizita un astfel de loc…
Nu se poate nega insa faptul ca studiul mecanismelor halucinatorii este de mare importanta in chestiunea aparitiilor, indeosebi pentru stabilirea nivelului de verosimilitate al unui caz concret sau altul. Bunul nostru simt este usor sa fie surprins si amagit; intotdeauna se pot suspecta aberatii psiho-senzoriale si diseminari printre martori ale unor impresii eronate. Identificarea lor – in special a celor de tip halucinatoriu – este prima etapa ce ar trebui parcursa in analiza „pe teren” a unui caz presupus a fi incadrabil printre aparitiile paranormale. Recunoasterea simptomatologiei halucinatorii elimina din start falsele cazuri de aparitii, adica pe acelea care sunt determinate, in mod evident, de factori precum: afectiuni psihiatrice, imaginatie hiperactiva, ingerarea de droguri halucinogene, intoxicatii alcoolice etc.