Imagine: wikipedia.org (Commons Creative – free)
Astăzi, dacă vrem să vedem chipul cuiva la telefon putem folosi fără probleme aplicaţii de genul Whatsapp sau Facebook Messenger pe telefoanele noastre mobile. În urmă cu 10 sau 20 de ani, se foloseau alte aplicaţii pentru videotelefonie, prin intermediul calculatorului conectat la Internet şi la o cameră video. Prin anii ’80 sau ’90 erau la modă videotelefoanele. Dar, cât de veche este această tehnologie? Credeţi că a apărut doar în ultimii 20 – 30 – 40 de ani? Aici vă înşelaţi amarnic. Tehnologia are o vechime de aproape 100 de ani, însă a fost implementată mai greu în lume. Iar conceptul de videotelefon este mult mai vechi.
Astfel, la doar doi ani după ce telefonul a fost brevetat pentru prima dată în SUA (în 1876) de către Alexander Graham Bell, un concept timpuriu al unui videofon combinat și televizor cu ecran lat, numit telefonoscop, a fost conceptualizat în periodicele populare ale vremii. Conceptul a fost menționat în diferite lucrări SF timpurii, cum ar fi „Le Vingtième siècle. La vie électrique” („Secolul al XX-lea. Viața electrică”) și în alte lucrări scrise de Albert Robida.
Rapoartele frauduloase despre progresele „uimitoare” ale videotelefoanelor au făcute publice încă din 1880 și aveau să apară din nou la fiecare câțiva ani, cum ar fi episodul „Dr. Sylvestre” din Paris, care pretindea în 1902 că a inventat un videofon bun și ieftin, numit „spectograf”, cerând pe „invenţie” 5 milioane de dolari. Însă, presupusa invenție era doar un „basm”, nefiind vorba decât de nişte șarlatani care promovau invenții false pentru un câștig financiar sau pentru auto-promovare.
Primele încercări de „telefonie cu televiziune” (cum se numea pe vremuri) au fost făcute încă de acum aproape un secol. Astfel, prima instalație videotelefonică a fost pusă în funcțiune în 1927, între Washington și New York. Șase ani după aceea, aceeași încercare a fost făcută în Franța, între Paris și Lyon. Principiul unei instalații de „telefonie cu televiziune” era foarte simplu, instalația fiind identică la ambele capete ale liniei; ea nu se deosebea cu nimic de telefonia obişnuită. Cele două posturi erau legate prin următoarele cabluri: unul servea pentru telefonia bilaterală, prin altele două circulau semnalele de televiziune, iar prin ultimul – curentul de sincronizare. În schimb, rezoluţia video era extrem de slabă, din cauza dificultăţilor tehnice din acea perioadă. S-a preferat transmisiunii prin radio, transmisiunea prin cabluri speciale, deoarece o legătură la o prea mare distanță, utilizând undele hertziene, nu era posibilă încă în perioada interbelică.