Ruşii au, fără îndoială, aparate zburătoare lenticulare şi eliptice. Nenumăraţii „bolizi” care au survolat Peninsula Scandinavă imediat după cel de-al doilea război mondial, veneau în mod invariabil din nord-est şi luau aceeaşi direcţie la întoarcere. Aceste răspunsuri date de mii de martori au fost confirmate oficial de colonelul Ingemar Nygrem, şeful bazei aeriene Ljungbyhed (Suedia).
În plus, un expert german în arme teleghidate a afirmat că sovieticii dispuneau de discuri zburătoare. Testarea lor se efectua pe insula arctică Noua Zemlia, care aparţinea de Uniunea Sovietică. De acolo decolau „bolizii” care survolau peninsula scandinavă, ajungând până în Danemarca. Faptul că aceste aparate îşi limitau zborul la o regiune definită, pare să respingă ideea că ar fi fost comandate de un mănunchi de unde dirijate de la distanţă.
Pe 12 noiembrie 1953, Radio Moscova transmitea în toate cele patru zări că un prototip construit de inginerul Vladimir Veilcenco „pulverizase practic toate recordurile existente în materie”. Nişte informaţii culese de agenţii serviciilor de informaţii britanice le-au permis englezilor să anunţe în revista „RAF” că ruşii aveau „un trabuc zburător atomic”, prevăzut cu o nouă substanţă izolantă, numită „LOSK”, care nu cântărea mai mult ca aluminiul. Această substanţă împotriva radiaţiilor ar putea permite renunţarea la enormele blin­daje de plumb, de care este nevoie la ambele reactoare nucleare. Această aeronavă cu aripi în formă de delta ar fi avut o autonomie de zbor de 2.000 km de zbor, putea atinge 40.000 km pe oră şi se putea ridica până la 25.000 metri altitudine.