Intr-o zi, un calif renumit, pe nume Harun al-Raschid, a facut o mare petrecere. Aceasta petrecere a avut loc in cea mai mare incapere a palatului sau. Peretii acelei incaperi erau acoperiti cu aur si pietre pretioase, iar masa era decorata cu plante si flori frumoase si rare.
La aceasta petrecere au fost invitati cei mai nobili oameni din Persia si Arabia. De asemenea, au fost invitati si multi oameni intelepti, filozofi, poeti si muzicieni. Printre oaspeti se numara si poetul Abul Atayah care a fost rugat de calif sa compuna pe loc niste versuri despre bucuria si gloria acestei petreceri.
Poetul a inceput: „Sa traiesti, calife si sa te bucuri in interiorul splendidului palat”.
„Un inceput foarte bun”, zise califul Raschid. „Sa auzim si restul”.
Poetul continua: „Iar fiecare dimineata sa-ti aduca si noi bucurii / Iar in fiecare seara, toate dorintele sa-ti fie indeplinite”.
„Minunat!” exclama califul entuziasmat. „Continua!”

Poetul isi apleca tot capul in jos si spuse: „Dar cand clipa mortii va sosi, o, califul meu / Atunci vei invata ca toate bucuriile nu sunt decat o umbra”.
Atunci, ochii califului se umplura de lacrimi. Emotiile il socasera. Isi umplu fata de lacrimi si incepu sa planga. Unul din oamenii califului incepu apoi sa strige la poet: „Opreste-te! Califul vroia sa-l incanti cu ganduri placute, dar tu i-ai umplut mintea cu melancolie!”
Califul insa spuse: „Lasa-l pe poet in pace”. „El mi-a vazut in ochi orbirea si a incercat sa-mi deschida ochii”.