Toate caile care conduc la nemurire spirituala – cele care sunt de obicei cunoscute si altele – pot fi grupate in trei categorii:1. Calea fakirilor2. Calea calugarilor3. Calea yoghinilor.
Calea fakirilor este cea a luptei cu corpul fizic, este calea cea mai lunga, dificila si incerta. Fakirul se straduieste sa controleze functiunile corpului fizic. El ajunge la aceasta prin suferinte teribile, torturandu-si corpul. Toata munca fakirului consta din exercitii fizice incredibil de grele. Se poate, spre exemplu, sa stea in picioare, in aceeasi pozitie, fara nicio miscare; timp de ore, zile, luni sau ani; sau asezat direct pe o piatra, in soare, in ploaie, pe zapada, tine bratele intinse; sau, practica supliciul focului, sau cel al furnicarului in care sta cu picioarele goale pe un musuroi de furnici si asa mai departe.
Daca nu se imbolnaveste, sau nu moare, se dezvolta in el ceea ce poate fi numita „vointa fizica”; dar celelalte functii ale sale – emotionale, intelectuale – raman nedezvoltate. El a dobandit o mare vointa, dar nu stie cum sa o foloseasca pentru a dobandi cunoasterea sau pentru a se perfectiona. De regula, este prea batran pentru a incepe o noua munca.
Un fakir trebuie uneori sa fie reinvatat sa mearga si sa vorbeasca exact ca un bebelus, dar el poseda acum o vointa care a depasit dificultati incredibile si care il va putea ajuta sa depaseasca dificultatile care il mai asteapta in a doua parte a drumului sau, unde va fi vorba de dezvoltarea functiilor sale intelectuale si emotionale.
Nici nu va puteti imagina probele la care se supun fakirii. Sa vorbim putin de un fakir care traia in curtea interioara a unui templu din India. Timp de douazeci de ani, zi si noapte, a stat sprijinit doar in varfurile degetelor de la maini si de la picioare. Nu mai era capabil sa se redreseze, nici sa se deplaseze. Discipolii sai il purtau pe brate, il duceau la rau unde il spalau ca pe un obiect. Ganditi-va la tot ceea ce a trebuit sa indure, torturile la care s-a supus.
Un om nu devine insa fakir din anumite sentimente religioase sau pentru ca intelege posibilitatile si rezultatele acestei cai. In toate tarile din Orient in care exista fakiri, oamenii gregari au obiceiul de a dedica acestei cai copiii nascuti in urma unui eveniment fericit. Se intampla de asemenea ca fakirii sa adopte orfani sau sa cumpere copiii saracilor. Acestia devin elevii lor si ii imita cu fidelitate; unii nu o fac decat in aparenta, dar altii devin fakiri adevarati.

Calea calugarilor. A doua cale este cea a calugarilor. Este calea credintei, a sentimentului religios si a sacrificiilor. Un om care nu are emotii religioase foarte puternice si o imaginatie religioasa foarte intensa nu poate deveni „calugar” in adevaratul sens al cuvantului. Calea aceasta este de asemenea foarte dura si foarte lunga. Calugarul petrece zeci de ani luptand cu el insusi; subordonand toate celelalte emotii uneia singure, credinta, el dezvolta in sine unitatea, controlul emotiilor. Dar corpul sau fizic si capacitatile sale intelectuale pot ramane nedezvoltate, iar dezvoltarea lor nu se poate realiza decat prin noi sacrificii, noi austeritati, noi renuntari.
Un calugar trebuie sa devina si un yoghin. Foarte putini sunt cei care merg atat de departe; si mai putini sunt cei care depasesc dificultatile. Cei mai multi parasesc planul fizic inainte de a fi ajuns la capat sau nu sunt calugari decat in aparenta.
Calea yoghinilor. Cea de-a treia cale este cea a yoghinilor. Este calea cunoasterii, calea intelectului. Yoghinul are avantajul de a sti unde se afla pe drumul spre perfectiune si ceea ce mai are nevoie. Dar, ca si pe celelalte doua cai, foarte putini sunt cei care reusesc sa atinga scopul ultim; cea mai mare parte dintre ei se opresc la un anumit nivel si nu merg mai departe.
Scolile spirituale difera, de asemenea, mult unele fata de altele, in functie de, maestrul sau ghidul spiritual. Pe calea fakirilor, omul nu are maestru in adevaratul sens al acestui cuvant. Maestrul, in acest caz, nu invata, el serveste doar ca exemplu. Munca elevului se limiteaza in a imita maestrul. Omul care urmeaza calea calugarilor are un maestru si una dintre obligatiile sale este de a avea o credinta absoluta in maestrul sau, trebuind sa i se supuna pe deplin. Insa esentiala pe aceasta cale (a calugarilor) este credinta in Dumnezeu, dragostea pentru Dumnezeu, eforturile neintrerupte pentru a face voia lui Dumnezeu si a-l servi, desi in eforturile sale de a-l servi pe Dumnezeu si a intelege ideea de Dumnezeu poate avea o mare doza de subiectivitate si multe contradictii.
Pe calea yoghinului nu trebuie sa faci niciun pas fara un maestru. Omul care alege aceasta cale trebuie, la inceput, sa-si asculte maestrul, la fel ca si fakirul, si sa creada in el precum calugarul. Dar, pe masura ce evolueaza, devine propriul sau maestru. Totusi, aceasta nu se petrece decat la grade foarte mari de evolutie spirituala.
Toate caile au insa un punct comun: incep toate prin ceea ce este cel mai dificil, o schimbare totala a vietii, o renuntare la tot ceea ce apartine lumii. Un om care are o casa, o familie, trebuie sa le abandoneze, trebuie sa renunte la toate placerile, atasamentele si obligatiile vietii si sa plece in desert, sa intre intr-o manastire sau intr-o scoala de yoghini. Inca din primele zile, de la primii pasi pe cale trebuie sa „moara” pentru lume; doar in acest mod poate spera sa obtina ceva pe una din aceste cai.