Sfintele Taine, acele lucrari sfinte si sfintitoare, se administreaza doar persoanelor vii pentru ca acestea sa-si poata exprima vointa lor in raport cu lucrarea Tainei. Chiar daca la botez credinta e marturisita de nasi, vointa copilului nefiind capabila atunci pentru un asemenea act, botezul nu se poate administra copiilor morti.
„S-a hotarat sa nu se dea Euharistia trupurilor moarte, caci scris este: (Matei 26;26), dar trupurile mortilor nu pot lua si nici manca” (canonul 83 al sinodului al VI-lea ecumenic). „Presbiterii sa nu boteze din nestiinta pe cei care au murit deja…”(canonul 18 al sinodului de la Cartagina). „Daca copilul moare nebotezat din neglijenta parintilor sai, parintii se inlatura de la Impartasanie pe trei ani, mancand in acesti trei ani mancare uscata si sa se roage, ca sa capete milostivire” (canonul 37 al Sfantului Ioan Postitorul). Asa expun canoanele aceasta problema.
Deci parintii unui prunc mort nebotezat trebuie sa marturiseasca in scaunul Spovedaniei, tinand cont de sfatul preotului duhovnic. Referitor la copiii avortati, in Moldova exista chiar un obicei de a boteza acesti copii in ziua Sfantului Ioan Botezatorul (7 ianuarie). Este chiar o bataie de joc fata de Taina Sfantului Botez! Aceasta inseamna de fapt o Taina savarsita fara prezenta primitorului, adica a celui asupra caruia actioneaza harul celor 7 Sfinte Taine. Un slujitor care face o astfel de slujba nu este decat un fur de cele sfinte. Daca Biserica ar fi gasit necesara o asa practica, ar fi existat o slujba sau un ritual care sa faca exceptie de la slujba obisnuita a Botezului. Ori, asa ceva nu exista.
Exista insa o „randuiala” foarte ciudata: stropirea unui mormant cu apa sfintita si rostirea formulei botezului. Insa niciodata botezul unui mormant nu poate fi unul si acelasi cu botezul unui prunc viu! Iar referitor la pruncii avortati botezul lor e chiar un paradox: incercarea de a sfinti o crima. Avortul este de fapt ucidere, caci stiinta a dovedit existenta unei fiinte vii imediat dupa momentul fecundatiei, iar Sfantul Vasile cel Mare a spus: „Femeile care-si omoara copilul in pantece prin mestesugire se supun canonisirii ucigasilor” (canonul 2). Deci se cuvine ca atat femeia care a savarsit pacatul, cat si sotul sau sa-si marturiseasca pacatele, ascultand sfaturile duhovnicului.