Imagine: wikipedia.org (Commons Creative – free)
Iniţial, atunci când a fost descoperită (undeva în anii 60-70) R136 era considerată o stea, fiind localizată în Nebuloasa Tarantula din Marele Nor al lui Magellan și având masa de 3.500 de ori mai mare decât a Soarelui nostru.
După teoriile iniţiale ale savanților americani și britanici, steaua era prea masivă pentru a fi stabilă, expulzând în spațiul cosmic o extraordinară cantitate de materie, echivalentă în 3,15 secunde cu tot ceea ce Soarele emite într-o mie de ani. Acest „vânt stelar” de carbon ionizat gonește prin îndepărtatele regiuni cosmice cu o viteză de 3.500 kilometri pe secundă, astfel încât, chiar având o masă colosală, se considera că în ritmul acesta de irosire a propriei materii, viața ei ar fi fost de numai un milion de ani, în comparație cu existența Soarelui nostru, estimată la 10 miliarde de ani.
Încă de atunci unii astronomi, cu ajutorul me­todelor spectroscopice și al sateliţilor de observație cu raze ultraviolete, au emis ipoteza că R136 ar fi fost, de fapt, o minigalaxie. Dar, în acest caz, ea ar fi trebui să fie de fapt o aglo­merare de 40 de stele mari, având un diametru de numai 1 an-lumină ! Ceea ce, practic, ar fi fost o imposi­bilitate, interacțiunea forțelor de atracție gravitaționale intr-un spațiu atât de restrâns ducând fără îndoială la o rapidă și extraordinară ciocnire în lanț.
Însă, în ziua de astăzi, majoritatea astronomilor cred că R136 este o concentrare centrală de 72 de stele. Numărul extrem și concentrația de stele masive tinere din această parte a Universului o califică drept o „regiune de explozie stelară”.