Cu peste o mie de ani inainte de era noastra, valea Nazca, o regiune desertica pe coasta de sud a statului Peru, a fost ocupata de o populatie a carei tehnologie agricola sofisticata i-a permis sa construiasca un sistem de irigatii, imbunatatind recoltele, si sa extinda aria cultivabila. In urmatorii 1500 de ani misterioasa populatie a facut progrese la tesatorie, olarit si arhitectura. Dar cea mai remarcabila realizare culturala a acestui popor ramane crearea unei extraordinare arte terestre, a carei utilitate practica a ramas un mister pana in zilele noastre.
Asa-numitele „linii de la Nazca”, mai multe mii la numar, constau din cinci feluri de semne, despre care William H. Isbell scrie:
,,Cele mai obisnuite sunt liniile drepte. Mii de asemenea linii marcheaza desertul in toate directiile – de-a lungul, de-a latul si de-a curmezisul… Uneori liniile se intorc si constituie figuri geometrice complexe, cu zigzaguri sau seturi de paralele prelungite de linii oscilatorii. In al doilea rand sunt figurile geometrice – triunghiuri sau forme trapezoidale alungite, – care pentru prima oara au fost observate din vazduh… In al treilea rand vin schitele de animale si plante infaptuite prin linii curbe… Adesea, cele trei categorii fonneaza o singura reprezentare… O a patra clasa de semne terestre include mai multe tipuri de gramezi de roci… A cincea categorie de semne e constructia din desene realizate pe povarnisurile dealurilor”.
Unele linii sunt inguste, nu depasesc 6 inci in latime, altele sunt late de sute de iarzi. Unele linii se intind pe distanta de multe mile. Populatia Nazca le-a realizat dizlocand pietrele intunecate din teren si asezandu-le apoi in forma modelelor dorite. William E. Shawcross scrie:
„Figurile si desenele se desfasoara pe o suprafata captusita cu un material numit poleiala desertului, pe care daca o inlaturi dai peste solul de culoare crem-roz. Aceste suprafete de culoare deschisa constituie «liniile de la Nazca»; datorita conditiilor de clima, stabila si uscata, au ramas neschimbate de-a lungul secolelor.”
Ceea ce face ca aceste linii – care altminteri i-ar interesa doar pe arheologii sud-americani – sa constituie o curiozitate generala este faptul ca ele (desi nu toate) se pot distinge numai din vazduh, de la inaltime. Aspectul acesta a determinat cercurile arheologice conventionale sa faca interpretari diferite. Prima sugereaza ca figurile aveau probabil semnificatie religioasa (ele nu erau „drumuri” cum crezusera unii) din care cauza nu erau menite ochilor oamenilor de rand, sau poate chiar nu trebuiau sa fie expuse deloc vederii oamenilor. „A doua interpretare avansa ideea ca populatia Nazca detinea mijloace de a se inalta in atmosfera cu balonul, ceea ce le permitea sa pluteasca deasupra zonelor respective. Aceasta a doua varianta nu este imposibila, dar ea nu e sustinuta de dovezi.
Semnale luminoase adresate zeilor?
Liniile de la Nazca au patruns in cultura populara nu mult dupa declansarea erei O.Z.N.-urilor care au fost puse in legatura cu vizitele extraterestrilor pe pamant. In deceniul de dupa 1950, cand interesul fata de O.Z.N.-uri a proliferat datorita cartilor si articolelor aparute in cotidiene si reviste cu privire la acest subiect, unii cercetatori si-au indreptat atentia catre mitologie, carti si hrisoave vechi, cautand sa obtina dovezi despre contacte spatiale din cele mai vechi timpuri. In editia din octombrie, 1955, a revistei Fate, James W. Moseley, arheolog amator si partizan infocat al fenomenului O.Z.N., sugera ca deoarece semnele nu erau vizibile de pe pamant, „populatia Nazca a construit uriasul sistem ca semnalizare pentru vizitatorii sositi de pe alte planete, ori – poate – pentru vreo rasa pamanteana, avansata tehnologic [probabil din Atlantida] care ii vizita din cand in cand”.

Tema a fost preluata de George Hunt Williamson, arheolog amator si persoana contactata de farfurii zburatoare, care i-a dedicat un intreg capitol intitulat „Semnale luminoase pentru zei”, in lucrarea sa „Calea spre ceruri” (1959) in care scria:
,,Existau «zei din ceruri» ce pogorasera pe pamant in vremuri pierdute in negura timpurilor. Dar, oare, de ce veneau ei si care era rostul acestor linii perfect (sic) astronomice?… Acesti «zei» sau mesageri ceresti trebuie ca aveau legatura cu civilizatii pamantene cu mult superioare; poate ca populatiile acestea ii ajutau pe «zei» construind liniile si figurile, ori poate ca «zeii» erau doar maestri-arhitecti care proiectau, constructia propriu-zisa fiind efectuata de rasa pamanteana”.
„Inaltele civilizatii avansate” la care se referea Williamson erau originare de pe continentele disparute Lemuria si Atlantida, iar „zei” erau – desigur – populatiile extraterestre. Williamson considera ca terenurile ce prezinta interes din punct de vedere arheologic, inclusiv liniile, fusesera construite la „centri magnetici”, acolo unde aeronavele spatiale se puteau aproviziona cu combustibili.
La inceputul deceniului al saptelea, autorii francezi Louis Pauwels si Jaques Bergier au publicat un best-seller (care a aparut in Anglia sub titlul Zorii magici si in America sub titlul Dimineata magicienilor, in 1963), oferind cititorilor un  talmes-balmes de speculatii, despre ceea ce, curand, aveau sa fie numit „astronautii stravechi”, lucrare in care se mentionau si liniile de la Nazca. Aceste speculatii au capatat cea mai larga circulatie prin intermediul cartii lui Erich von Daniken – Carele zeilor – publicata mai intai in Germania de vest in 1968 si ulterior tiparita in lumea intreaga. Pentru Daniken, liniile reprezentau un aerodrom unde aterizau si de unde decolau aeronavele spatiale.
De fapt, natura liniilor nu vine in sprijinul acestei interpretari. Un critic vehement al lui Daniken remarca: „Nu este rational sa crezi ca aeronave extraterestre de inalta perfectiune aveau nevoie de asemenea locuri de aterizare.” Pe langa aceasta – scria el –„terenul moale, nisipos, nu este deloc potrivit pentru construirea unui aerodrom.” Totusi, pe baza cartii lui Daniken a fost realizat un film documentar care s-a bucurat de succes urias, iar speculatiile sale au fost reluate si reciclate la nesfarsit in perioada de avant a astronautilor-stravechi, din deceniul de dupa 1970, lasandu-i cu gura cascata pe creduli si pe cei usor impresionabili.