În 1973, mass-media internaţională „a luat foc”: un astronom englez pe nume dr. Lunan susţinea că un satelit artificial, trimis de pe o stea foarte îndepărtată, încearcă de milenii să intre în contact cu noi. Duncan Lunan, licenţiat în astronomie al Universităţii din Glasgow, nu susţinea acest lucru numai în faţa reporterilor veniţi să-i ia interviuri. Aceeaşi afirmaţie a făcut-o şi în faţa celor mai prestigioşi experţi de talie internaţională, în faţa conducătorilor de la „British Interplanetary Society”, precum şi în reviste de specialitate. Era el nebun sau vizionar? Tezele lui erau atât de atrăgătoare, încât s-au găsit amatori dispuşi să-i finanţeze cercetările.
Iată câteva secvenţe dintr-un interviu din 1973 cu astronomul englez respectiv şi dezvăluirile sale „uluitoare”:
Lunan: Sunt sigur că acolo sus, în spaţii, cineva sau ceva încearcă de ani, de milenii, să intre în contact cu noi. De departe, ajunge pe Pământ un apel care este, în acelaşi timp, misterios şi foarte clar, fascinant şi neliniştitor .”Răspundeţi”, transmit „ei”,”răspundeţi, daţi-ne un semn despre existenţa şi inteligenţa voastră”. Ei bine, noi încercăm să le dăm acest răspuns.
Intervievator: Prin urmare, doctore Lunan, susţineţi că nu suntem singuri în Univers? Aveţi probe în acest sens?
Lunan: Aţi înţeles exact. E ca și când un telefon din spațiu ar suna de multă vreme. Dar nimeni nu l-a auzit vreodată. Peste puțin timp, vom încerca să ridicăm receptorul. Și nădăjduiesc că vom descoperi şi cine este la celălalt capăt al firului.
Intervievator: Dar dacă nu va fi nimeni la celălalt capăt, doctore Lunan?
Lunan: Va fi! Credeţi-mă, va fi!
Intervievator: Doctore Lunan, „scrisorile dv. de acreditare” sunt bune. Prin urmare, întreaga poveste nu ţine de domeniul fantasticului. Ne vorbiţi despre acest apel care vine din Univers? Ce spune? Cine ne cheamă?
Lunan: Sună cam aşa: „Suntem de pe steaua Epsilon din constelaţia Boarului (Boote), aflată la o distanţă de 103 ani-lumină de Terra. Suntem pe orbită de 13 mii de ani. Răspundeţi. Răspuneţi!“ Iată, acesta este sensul mesajului pe care noi nu l-am auzit până azi. Înţelegeţi? După părerea mea, acum 13 mii de ani, înaintea erei noastre spaţiale şi înainte de explorările noastre selenare, un satelit a fost plasat pe o orbită în jurul Pământului şi a transmis în continuu mesaje, aşteptând momentul în care vom fi capabili să dăm un răspuns.
Intervievator: Un satelit? Cu 13 mii de ani în urmă? De acord, doctore Lunan, dar cine l-a lansat? Şi cum poate fi interceptat acest satelit?
Lunan: V-am expus pe scurt teoria mea. Acum, ca să răspund întrebărilor dumneavoastră, trebuie să fac puţină istorie, să mă întorc înapoi în timp. Trebuie să reiau experienţele pe care le-au efectuat, în 1920, olandezul Balthasar Van der Pol şi norvegianul Carl Sturmer. Aceştia, ca şi Marconi, au trimis semnale radio pe unde scurte în spaţiu. După cum se ştie, semnalele radio sunt reflectate de ionosferă şi retransmise pe Pământ; pe această particularitate se bazează sistemul de radio-comunicaţii pe unde scurte. Până aici – nimic neobişnuit. Van der Pol şi Sturmer au observat că semnalele de întoarcere, care se numesc ecouri, reveneau pe Pământ cu întârziere.
Ca să fiu mai clar: ecoul normal se întoarce pe Pământ într-o şeptime de secundă de la emiterea sa. Olandezul şi norvegianul au descoperit ecouri care se întorceau la intervale variabile (între 3 şi 30 de secunde de la transmitere). Un fenomen inexplicabil atunci, ca şi acum. Datorită imposibilităţii de a explica acest lucru, Van der Pol şi Sturmer au abandonat cercetările şi, timp de 40 de ani, nu s-a mai vorbit despre „ecourile întârziate“. Lumea avea alte probleme de rezolvat şi nu s-a mai gândit la apelurile spaţiale.
În 1960, s-au reluat studiile asupra acestui fenomen. Americanul Ronald Bracewell a ajuns, în 1962, la următoarea concluzie senzaţională: „Dacă luăm în consideraţie resursele bioingineriei, este posibil ca o civilizaţie îndepărtată să fi pregătit nişte mesageri interspaţiali. Un astfel de mesager, aflat chiar acum în sistemul nostru solar, ar putea încerca să atragă asupra sa atenţia noastră. N-ar fi de mirare să constatăm că începutul mesajului său este, de fapt, imaginea unei constelaţii”. Deci, profesorul Bracewell a intuit că ecourile întârziate pot fi întârziate dinadins. Adică cineva sau ceva, acolo sus, retrimite pe Pământ semnalele noastre cu o întârziere variabilă, tocmai pentru a ne comunica ceva. Pentru a ne chema, pentru a ne face să înţelegem un mesaj, pentru a ne da o imagine. Bracewell şi-a dedicat mulţi ani acestor cercetări, decodificării ecourilor întârziate, dar fără rezultate concrete. El a înțeles că din spaţiu sosea un mesaj, dar n-a reuşit să-l descifreze. Până când…
Intervievator: Acestor cercetări v-aţi dedicat şi dvs., doctore Lunan. Am înțeles că aţi găsit cheia mesajului, că aţi auzit „sunând telefonul”.
Lunan: Exact. Am avut o intuiţie. Vă voi povesti mai târziu cum şi când. Ceea ce trebuie să vă spun imediat este că acum s-au dedicat acestor studii cei mai renumiţi radioastronomi din lume. Cercetările se desfăşoară în cel mai strict secret, din motive lesne de înţeles. Mesajelor provenite de la nişte civilizaţii extraterestre le-a fost dedicat în 1972 un congres care a avut loc la observatorul Biurakan din Armenia sovietică. Oameni de ştiinţă din întreaga lume au pus la punct un vast program de cercetări, care reclamă un număr mare de ani şi investiţii uriaşe (…) În sfârşit, toată lumea a început să creadă că nu suntem singuri în Univers.
Intervievator: Doctore Lunan, până aici totul mi se pare foarte clar şi convingător chiar şi pentru un profan. Am vorbit despre „ecourile întârziate” şi despre noile cercetări. Dar trebuie să-mi mai explicaţi şi cum aţi identificat sursa „telefonului spaţial“. În concluzie, cine ne cheamă?
Lunan: Rămăsesem la ideile lui Bracewell şi la capitularea lui în faţa „incomunicabilităţii”. Anul trecut, întorcându-mă de la un congres astronomic care a avut loc în Scoţia, m-am oprit să admir cerul înstelat. De multă vreme mă gândeam la ecourile întârziate şi la modul de dezlegare a acestui mister. La un moment dat, mi-a venit următoarea idee: ce-ar fi să înscriu pe un grafic aceste ecouri aşa cum ne sosesc nouă, cum le-au recepţionat Van der Pol, Sturmer şi Bracewell. În aceeaşi noapte, m-am pus pe treabă, folosind datele pe care le aveam, respectiv datele cercetărilor efectuate în anii 1920 şi 1960. Nu pot să vă descriu detaliat metoda de lucru absolut ştiinţifică (verificată şi de alţii) pe care am folosit-o. Practic, am făcut pe hârtie milimetrică un grafic al ecourilor primite şi al întârzierii acestor ecouri. Rezultatul a fost de-a dreptul uimitor. Chiar de la primele încercări, fiecare serie de ecouri întârziate reproducea pe hârtie imaginea unei constelaţii lesne de identificat. Era cheia mesajului. Chemarea venea de pe acea constelaţie. Fiinţe inteligente sau maşinile lor voiau să ne comunice ceva despre acele stele. Mai mult decât atât, despre o anumită stea, înţelegeţi? Mereu aceeaşi stea.
Intervievator: Epsilon din constelaţia Boarului (Boote), nu? Parcă aşa aţi spus mai înainte.
Lunan: Da, Epsilon. Secvenţele ecourilor întârziate reproduceau grafic constelaţia Boarului (Boote). Această constelaţie este situată în emisfera boreală, între Şarpe şi Câine. Din ea mai face parte şi steaua Arcturus. Epsilon este o stea dublă de mărimea a doua, numită şi Izar, de culoarea topazului şi a smaraldului. Distanţa până la Pământ este de 103 ani-lumină, deci practic nu se poate ajunge la ea: un an-lumină, după cum, de altfel, se ştie, este spaţiul parcurs de o rază de lumină într-un an. Pentru a ajunge pe Epsilon din constelaţia Boarului (Boote) unei rachete „Saturn 5“ i-ar trebui cam 2 milioane de ani. Şi încă ceva despre steaua noastră dublă: efectuează o mişcare de rotaţie în 980 de ani şi nu are caracteristicile Soarelui nostru: ea a trecut rapid de la starea rece la cea caldă, iar la ora actuală are o temperatură deosebit de ridicată. Vârsta ei nu depăşeşte 3 milioane de ani.
Intervievator: Acestea sunt datele ştiinţifice, doctore Lunan. Ne-aţi vorbit de mesaje. Care e teoria dv.?
Lunan: Cred că de pe Epsilon a fost trimisă o sondă spaţială îndreptată către un sistem solar vecin şi cu o temperatură mai scăzută decât a stelei originare. Această sondă, dotată cu un aparat asemănător unui computer, ar fi fost destinată să intre în contact cu locuitorii altor lumi, să stabilească un dialog cu ei. Şi toate acestea pentru a povesti, poate, istoria (memorizată de computer) unei civilizaţii dispărute în momentul de faţă, dacă avem în vedere evoluţia lui Epsilon. Timp de 13 mii de ani, sonda a încercat să stabilească un contact. Dar, logic, a fost imposibil pentru că, până la începutul secolului XX, cunoştinţele noastre în domeniul astronomiei şi posibilităţile noastre ştiinţifice nu au fost suficiente pentru a capta apelul. Da, eu cred că sonda ar avea de povestit o istorie despre „ceva” mult mai vechi decât noi, ceva pierdut pentru totdeauna.
Intervievator: Doctore Lunan, cum aţi ajuns să stabiliţi că sonda a plecat acum 13 mii de ani?
Lunan: Pe harta întocmită de mine cu ajutorul ecourilor întârziate, poziţia stelei Arcturus nu corespunde celei actuale, ci poziţiei pe care o avea Arcturus în urmă cu 13 mii de ani, adică atunci când a fost alcătuită harta trimisă nouă ca mesaj.
Intervievator: Și unde s-ar afla, doctore Lunan, sonda cu computerul care ar avea de transmis o asemenea istorie?
Lunan: Tocmai acesta este lucrul pe care vreau să-l stabilim cu exactitate. După calculele noastre, ar trebui să se afle pe singura orbită stabilă din jurul Pămîntului: aceea a Lunii, la 30 de grade în faţa sau în spatele satelitului nostru natural.
Ce s-a mai întâmplat din 1973 până în prezent cu această cercetare şi teorie? Dr. Lunan a ajuns la concluzia că mesajul extratereştrilor pentru noi ar fi fost următorul: „Începeţi aici. Casa noastră este Epsilon Bootes, care este o stea dublă. Trăim pe a șasea planetă din șapte. Cea de-a şasea planetă a noastră are un satelit. Cea de-a patra planetă are trei sateliţi. Prima și a treia planetă au fiecare câte un satelit. Sonda noastră se află în poziția lui Arcturus, cunoscută în hărțile noastre.”
Teoria lui dr. Lunan a fost inclusă în documentarul TV al lui Rod Serling „În căutarea misterelor antice” (1975). Ulterior, presupusul mesaj extraterestru a fost infirmat de alţi specialişti, iar în 1976 Lunan şi-a retras teoria, prezentând dovezi împotriva ei și clarificând ceea ce l-a determinat să o formuleze. Cu toate acestea, în 1998, el a reinterpretat o parte din ea, aducând ca argumente poziţii ale stelelor.