Sateliții artificiali sunt obiecte create de om, care sunt lansate în spațiu și orbitează un corp ceresc. Orbita lor trebuie să fie relativ stabilă pe o perioadă mai mare de timp pentru ca sensul de „satelit” să se păstreze. În marea lor majoritate, sateliții artificiali sunt nave robotice folosite pentru comunicații, supraveghere, și orbitează în jurul Pământului. Primul satelit artificial, Sputnik 1 a fost lansat de URSS la 4 octombrie 1957, de pe cosmodromul Baikonur (Kazahstan). El a efectuat 1410 rotații în jurul Terrei, timp de 94 de zile, după care a intrat în atmosfera terestră și s-a dezintegrat prin ardere.
Dar, ideea de satelit artificial e una mult mai veche. În 1869, Edward Everett Hale lansează ideea unui satelit artificial al Pământului – viitor popas pentru navigatorii spațiali – în „The Brick Moon” („Luna de cărămidă” în traducere). Satelitul, plasat pe o orbită circumpolară, are un diametru de 61 metri și poate fi văzut de la o distanță de 6.500 km. Pe el locuiesc 37 de oameni, mulțumiți de clima tropicală și vegetația abundentă, care semnalizează cu pământenii în codul Morse, prin salturi mai înalte sau mai joase. Spre acest satelit artificial pământenii aruncă diferite obiecte, inclusiv cărți. Unele nu ajung la „Luna de cărămidă” și se înscriu pe orbită în jurul ei.
„Luna de cărămidă” a fost publicată în serie în revista „The Atlantic Monthly”, fiind o lucrare de ficțiune speculativă care conține prima descriere fictivă cunoscută a unui satelit artificial. De asemenea, în nuvelă sunt descrise potențialele beneficii ale unui astfel de satelit pentru navigație, comunicare şi observare a vremii.