Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868 – 1946) a fost un prozator român, faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi. Într-un articol scris de acest autor în „Revista Fundaţiilor Regale” nr.1/01-01-1935, Brătescu-Voineşti ne povesteşte despre un vis premonitoriu avut înainte de moartea tatălui său. Iată ce ne spune autorul:
* Trecusem bacalaureatul, eram student în anul întâi de Medicină. Mă întorsesem de câteva zile de la Târgovişte. Îl lăsasem pe tată-meu la vie, sănătos şi voios. Deşi în vârstă de 71 de ani, cum era mărunţel şi fusese pe vremuri mare vânător, umbla sprinten ca mine.
* Trecuseră 6 zile dela despărţirea noastră, când, într-o noapte, spre ziuă, visez că treceam pe uliţa mare, în dreptul caselor noastre. Deodată jumătatea dinspre drum a clădirii se năruie cu un zgomot asurzitor. După potolirea unui nor gros de praf, văd restul casei rămas neprăbuşit. Pe pereţii jumătăţii salonului mare, rămasă în picioare, oglinzile, tablourile şi portretele se clătinau strâmbate; la marginea pereţilor şi a tavanului, tapetele sfâşiate atârnau în zdrenţe. Pianul din salonaş sta jumătate în odaie, jumătate în gol.
* M-am trezit în mijlocul odăii tremurând de groază, încredinţat că acest vis simbolic îmi prevestea o nenorocire. A doua zi, pe la ceasurile nouă, am primit o telegramă, prin care eram chemat la Târgovişte. Era la sfârşitul lui octombrie. Am plecat cu primul tren.
* Când am ajuns, l-am găsit pe tatăl meu în agonie. Febră tifoidă, ziceau doctorii. Am intrat, m-am apropiat de patul lui, în jurul căruia erau adunaţi toţi ai casei şi am îngenunchiat. A întins mâna şi m-a mângâiat pe cap a binecuvântare.
* Mama Leanca, o bătrână care ne dădăcise pe toţi, ne-a spus să trecem în odaia de-alături. Peste câteva minute a deschis uşa şi înnecată de lacrimi a şoptit: „S-a sfârşit”.
* Cum mi-a venit acest vis? Cine mi l-a trimis? Tatăl meu în clipa în care simţindu-şi sfârşitul mă chema lângă dânsul ? Trupurile noastre ocupau locuri deosebite şi depărtate în spaţiu. Erau ele legate printr-un fir misterios, pe care nu-l puteam nici vedea, nici pipăi, dar a căruia existenţă o simţeam uneori?
* Pe când eram elev în liceu, adesori spuneam fratelui meu: – Tata e în Bucureşti. – De unde ştii? – Nu l-am văzut, dar simt c-a sosit. Şi peste un ceas ori două, eram chemaţi la cancelarie unde ne aştepta. Da, aşa trebuie să fie: pe firul invizibil şi impalpabil care ne lega, tatăl meu, prin acel vis simbolic, îmi vestea sosirea ceasului despărţirii noastre.