Aperitivul – excitant alimentar
De ce mancam? Beneficiul nutritional nu e decat unul din aspectele – si cel mai evident – al alimentatiei. In toate societatile se consuma excitante si stupefiante (plante mastificatorii, alcool etc). In Franta, de exemplu, nici nu se poate concepe sa primesti pe cineva fara a-i oferi un aperitiv, uvertura la simfonia gastronomica. Cuvantul vine de la expresia medicala latina aperitivus, derivat din aperire, a deschide. In limbajul medical este aperitiv tot ceea ce deschide drumul lichidelor in aparatul digestiv, urinar etc. Abia in secolul al XlX-lea apare noul sens al acestuia, de excitatie, de stimulare a poftei de mancare. Adjectivul devine atunci substantiv si indica bauturile consumate inainte de masa. Aproape intotdeauna alcoolizat, aperitivul da nastere unei usoare euforii care-l elibereaza pe cel timid de propriile lui inhibitii: aperitivul este asadar nu numai uvertura ospatului, dar si angajamentul de a sustine o conversatie. Cuvantul „digestiv” (din latina vulgara digestus, de la digerere, a digera) este preluat si el din terminologia medicala.
Mancam mult prea mult
Alcoolul insoteste asadar alocutiunea gastronomica: el nu hraneste, ci provoaca o stare de euforie. Aceasta euforie e una din portile prin care se strecoara aberatiile noastre nutritionale. Caci mancam prea mult, mult prea mult decat ne-ar cere intelepciunea trupului. In vreme ce percepem senzatia de foame, suntem incapabili sa descifram semnalele satietatii. „Proliferarea semnalelor externe care ne solicita fara intrerupere pofta a devenit de asa natura incat semnalele interne ale satietatii nu se mai pot face auzite (…). Cultura deregleaza sau perverteste natura” (C. Fischler).
Tot mai multi dintre noi suferim de un exces de greutate. Alertati de foame, nu suntem nicidecum altertati de excedentul balantei noastre energetice. Sa ne consolam insa afland ca omul nu detine monopolul aberatiilor nutritionale: specialistii ne aduc la cunostinta ca unele oi mor de indigestie, fiindca au mancat prea mult trifoi, si ca exista sturzi care, consumand prea multa zmeura salbatica si struguri, au cazut in coma etilica. Mijloacele de informare ne pun in garda impotriva unei ingestii excesive. Sa fie sfarsitul „marii crapelnite”? Vom ajunge pana acolo incat sa imitam modelul american, sa aderam la ceea ce se cheama vagabond feelingl Orasenii din middle classes au douazeci de food-contacts (ratii alimentare) pe zi (rontaitul si ciuguleala au devenit cele doua mamele ale alimentatiei), pentru trei mese familiale pe saptamana.
Hrana, aceasta necunoscuta

Ce mancam? Iluzii fara indoiala si, o data in plus, suntem confruntati cu secretul. Aceste fructe apetisante? Sunt imbibate cu pesticide, unse cu silicon, insipide. Aceste soiuri de vin? Sunt indoite cu apa, indulcite cu zahar, tratate cu sulf. Puiul acesta? E nevoie de o lingurita ca sa poti duce la gura carnea lui flasca. Sa incercam sa ne facem o idee citind reclamele respective, in legatura cu ceea ce vom manca. Avem de-a face cu domnia limbajului neinteligibil: „aparat conservator”, „colorant”, „excipient”, „agent de sapiditate”…Produsele nu se mai ambaleaza, ci se „calibreaza” pentru a raspunde exigentelor ambalajului. Secretele de fabricatie sunt niste necunoscute pentru consumator. Copiii mici, dupa cum au demonstrat nenumarate experiente, alegeau intotdeauna alimentul cel mai dulce, chiar daca acestuia i se adaugase un produs amar pentru ca senzatia de dulce sa fie cu neputinta de perceput. Industria alimentara intuind aceasta apetenta inconstienta pentru ceea ce este dulce ne propune produse amare, sarate, piparate… care contin zahar: sos bearnez, maioneza, chiar si salam!
„Consumatorul modern nu mai stie ce mananca (…). Alimentul a devenit un obiect fara o istorie cunoscuta” (C.Fischler). Din aceasta ignoranta ia nastere teama. Autoritatile medicale, dezvaluind noile modalitati de alimentare a pasarilor si a vitelor, suscita o mare neliniste. Ziaristii scot tiraje peste tiraje provocand panica si determinand scaderea vanzarii anumitor produse. Vitelul – mai cu seama ficatul acestuia -are de suferit in cursul anilor 1970.
„Se mai poate consuma si acum carne. Dar pe raspunderea fiecaruia. Mai cu seama daca suportati greu antibioticile, enzimele, tranchilizantele, estrogenii etc”, scrie un ziarist sub titlul: „Cocktailuri periculoase”. Se mai mananca, dar cu teama. Aflam ca tutunul e cancerigen? Putem renunta la fumat. Dar daca puiul, bibilica, vitele, fructele si salata sunt si ele cancerigene, ce ne mai ramane? Se evoca in mai mica masura „strasnicele chiolhanuri”. Oamenii se tem de efectele acestora. Se compara procentul de colesterol.
De indata ce se termina masa, alergam cu totii la laborator pentru a ne verifica normalitatea metabolismului. Medicul, daca e slab, se comporta ca un procuror implacabil: „Mancati prea mult!” O cercetare sistematica a revistei Elle indica – in spoturile publicitare si in articole -amploarea temei legate de suplete: „Trebuie sa fii supla”; „pentru a deveni supla”; „pentru a ramane supla”… Si aceeasi revista saptamanala distribuie cu succes „retetele culinare”, bine alcatuite si detasabile. Asadar, lumea continua sa manance, dar cu teama si cu oarecare jena.