În după-amiaza unei zile de aprilie a anului 1893, de pe o navă ce venea de la Atena, a debarcat în portul Creta un bărbat scund, brun, cu ochelari cu lentile groase de miop. Ținea de braț o doamnă elegantă, în vreme ce un însoțitor corpolent se afla la ordinele sale pentru a-i debarca bagajele. Trioul era compus din Arthur Evans, fiul unui foarte bogat industriaș englez, soția sa Deborah, și asistentul său, scoțianul Duncan Mackenzie.
Evans părăsise Anglia, munca sa de jurnalist, viața opulentă din palatul tatălui său pentru a urma o fixație a sa, o manie de pasionat enigmist: aceea de a găsi în Creta cheia interpretării unui sigiliu pe care apărea o inscripție până atunci nedescifrată. Sigiliul îi fusese dăruit lui Evans de un colecționar, care cunoștea hobby-ul lui Evans: arheologia. Evans, cu înclinația sa spre antichități, a crezut că descoperea în semnele acelea misterioase urmele unor hieroglife egiptene și credea să poată descoperi în civilizația antică cretană, elemente de unitate intre civilizația orientală și cea europeană. Oricum, el venise la Creta pentru a găsi alte mărturii ale acelei scrieri misterioase.
Astfel, cumpără 50 000 de acri. Și a fost norocos. Mult mai norocos decât și-ar fi putut imagina. Pe ruinele unui perete descoperi niște inscripții care îi aminteau foarte îndeaproape inscripția aflată pe misteriosul sigiliu ce se găsea în posesia sa. Nu a mai găsit alte inscripții, dar ceea ce l-a uluit a fost faptul că zidul acela nu se mai sfârșea; pe măsură ce săpa, el devenea tot mai mare. La sfârșitul primei etape a săpăturilor, era clar că ceea ce apărea treptat la lumină era o cetate antică. Poate că era miticul Cnossos, orașul în care a domnit Minos, unde fusese construit legendarul labirint, izvorul mitului lui Tezeu și al Ariadnei? Oricum, pentru Evans descoperirea semnificației inscripției de pe sigiliu a trecut pe locul al doilea.
Ideea că se află în fața uneia dintre cele mai senzaționale descoperiri arheologice, a tuturor timpurilor, îi ocupa timpul și mintea. După câteva săptămâni de săpături nu mai era niciun dubiu. Ceea ce ieșea la iveală era palatul unui suveran foarte puternic. Structura sa arhitectonică se caracteriza printr-o tehnică de incredibil rafinament, cum ar fi sălile de baie și apa curentă. În partea „nobilă” a palatului frescele reprezentau ramuri înflorite, persoane rafinat îmbrăcate, după ultima modă, bărbați cu păr lung, negru, frizat, femei fardate. Și pe măsură ce săpau, apăreau mai multe camere, mai multe galerii. Palatul creștea transformându-se într-un oraș.
Jurnalul săpăturilor conceput ca o relatare științifică obișnuită căpăta proporții gigantice. S-a ajuns la pagina 3000 unde Evans scria: „Nu poate fi niciun dubiu că acest enorm edificiu, care istoricește l-am putea denumi în sens larg „Palatul lui Minos”, se identifică cu labirintul; împărțirea sa are în sine multe dintre caracteristicile unui labirint”. După distrugerea palatului, care a avut loc la jumătatea mileniului al doilea î.Hr., ceea ce a rămas din el, planul său încâlcit, trebuia să dea, oricui l-ar fi observat, imaginea unui labirint, în care era posibil să te rătăcești și să găsești ieșirea numai cu ajutorul unui fir legat de mână, ca și Tezeu, care, după cum spune legenda, a ucis minotaurul care trăia aici.
Simultan cu săpăturile și restaurarea palatului, Evans și-a continuat studiile legate de scrierea liniară cretană, nereușind să-i descopere secretul. Sir Arthur Evans s-a stins din viață la Oxford la 11 iulie 1941, după ce și-a dedicat o mare parte a vieții sale cercetării Knossos-ului, cheltuind din buzunarul propriu o avere însumând azi câteva milioane.