Acești fizicieni au câștigat Premiul Nobel pentru anul 2022 (John Clauser, Alain Aspect și Anton Zeilinger) au demonstrat că „Universul nu este real la nivel local”, adică ideea că obiectele au întotdeauna proprietăți definite și că toate interacțiunile sunt limitate de distanță și de viteza luminii nu poate fi adevărată pentru Universul pe care îl avem.
Una dintre cele mai şocante descoperiri din ultima jumătate de secol este că Universul nu este real la nivel local. În acest context, „real” înseamnă că obiectele au proprietăți definite, independente de observație – un măr poate fi roșu chiar și atunci când nimeni nu se uită la el. „Local” înseamnă că obiectele pot fi influențate doar de mediul înconjurător și că orice influență nu poate călători mai repede decât viteza luminii. Însă, investigațiile de la frontierele fizicii cuantice au descoperit că aceste lucruri nu pot fi adevărate ambele în acelaşi timp. Dovezile arată că obiectele nu sunt influențate doar de mediul înconjurător și, de asemenea, pot lipsi proprietăți definite înainte de măsurare.
Cei trei fizicieni – John Clauser, Alain Aspect și Anton Zeilinger – au împărțit în mod egal Premiul Nobel pentru fizică din 2022 „pentru experimente cu fotoni inseparabili, care stabilesc încălcarea inegalităților Bell și pionierat în știința informației cuantice”. Fizicienii au demonstrat că la nivel de particule, Cosmosul nu este „real la nivel local”. Aşadar, Universul nu poate fi „local” și „real” în mod simultan. Pentru fizicienii cuantici, „real” se referă la starea unei particule și la diferiți parametri, inclusiv rotația și direcția. Întrebarea pentru ei este următoarea: starea unei particule este atribuită la creare sau la măsurare? Iar cuvântul „local” face referinţă la ideea: particulele inseparabile sau înrudite se pot afecta unele pe altele dacă sunt mai îndepărtate decât ceea ce ar putea fi comunicat la viteza luminii (cel mai rapid mod de a călători orice informație între ele).
Într-un experiment celebru, în 1982 fizicianul francez Alain Aspect şi echipa sa au descoperit că, sub anumite aspecte, particulele subatomice, ca de exemplu electronii, sunt capabile să comunice instantaneu unele cu celelaltele, indiferent de distanţa care le separă, fie că e vorba de 3 metri sau de 3 miliarde de kilometri. De asemenea, într-un fel, fiecare particulă pare să cunoască ceea ce face cealaltă. Toată problema acestei descoperiri o constituie faptul că ea violează teoria lui Einstein, care spune clar că nicio comunicare nu poate depăşi viteza luminii. Aceasta ar însemna că întregul Univers e o simplă hologramă, că realitatea obiectivă nu există, în ciuda aparentei sale solidităţi. Aşadar, Universul este centrul unei fantasme, a unei holograme gigantice şi create remarcabil, până la cele mai mici detalii. Motivul pentru care particulele subatomice rămân în contact unele cu celelaltele, indiferent de distanţa la care s-ar afla, nu s-ar datora unor proprietăţi misterioase ale acestora, ci pentru faptul că separarea lor e doar o iluzie. La un anumit nivel profund al realităţii, asemenea particule nu sunt entităţi individuale, ci „extensii”, imagini holografice ale unui singur lucru fundamental. Aparenta conexiune cu viteza mai mare a luminii a particulelor subatomice ne spune faptul că există un nivel mai profund de realitate de care noi nu suntem conştienţi, o dimensiune mult mai complexă decât a noastră. Noi percepem aceste particule ca fiind separate una de cealaltă, întrucât nu percepem decât o porţiune din realitatea lor; aceste particule nu constituie de fapt „părţi” a unei realităţi profunde, holografice şi indivizibile. Şi, din moment ce întreg Universul e alcătuit din aceste „umbre”, atunci întreg Universul nu este decât o proiecţie, o hologramă.