Unul dintre cei mai mari filozofi români a fost Emil Cioran. În 1937, ajunge cu o bursă în Franţa, unde şi rămâne până în 1995. Am întâlnit un articolaş într-un almanah mai vechi, în care se publică nişte amintiri din copilărie ale lui Cioran – extrem de interesante – aşa că m-am gândit să le prezint şi pe acest site. Amintirile sunt povestite exact cu cuvintele lui Emil Cioran:
* Locuiam la țară, mergeam la școală și, ca un detaliu foarte important, mă culcam în aceeași camera cu părinții. Seara, tatăl meu avea obiceiul să-i citească mamei. Deși era preot, el îi citea de toate, gândindu-se, fără îndoială, că la vârsta mea, nu înțeleg. În general, eu n-ascultam și adormeam, dacă nu era vorba de vreo poveste interesantă. Dar într-o noapte, am ciulit urechile. Citea dintr-o biografie a lui Rasputin scena morții când tatăl îi spunea fiului său: „Mergi la St Petersburg, du-te la mai marele orașului, să nu dai înapoi de la nimic și să nu crezi în nimeni, pentru că dumnezeu este un porc bâtrân”. O asemenea enormitate în gura tatălui meu, pentru care preoția nu era o glumă, m-a impresionat atât de mult, precum un incendiu sau un seism. Dar îmi amintesc, de asemenea, foarte bine – și sunt de atunci mai bine de 50 de ani – câ emoția mea a fost urmată de o plăcere stranie, nu-ndrăznesc să spun perversă.
* La câțiva kilometri de satul meu natal se afla, cocoțat pe înălțimi, un cătun locuit de țigani. În 1910, un etnolog ajunge aici, însoțit de un fotograf. Reușește să-i adune pe locuitori, care acceptă să se lase fotografiați, fără să știe ce-nseamnă aceasta. În momentul când li se spune să nu se miște, un bătrân strigă: „Să nu-i credeți! Vor să ne fure sufletul”. Apoi, se reped toți spre cei doi vizitatori care au reușit cu mare greutate să scape întregi.