Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Despre spaţiu şi timp, trebuie să înţelegem următoarele lucruri. În primul rând, timpul nu are existenţă reală în afara percepţiei simţului animal. El este procesul prin care percepem schimbările din Univers. De asemenea, spaţiul, ca şi timpul, nu este un obiect sau un lucru. Spaţiul este o altă formă a modului nostru animal de a înţelege lumea şi nu are o realitate independentă. Cărăm după noi timpul şi spaţiul, la fel cum o broască ţestoasă îşi cară carapacea. Astfel, nu există o matrice absolută, existentă de la sine, în care evenimentele fizice să aibă loc independent de viaţă. Universul este reglat pentru viaţă, ceea ce este perfect logic, având în vedere că viaţa creează universul şi nu invers.
O ciudăţenie aparte este faptul că, în timpul unei călătorii la viteză mare, mai ales în apropiere de viteza luminii, totul în univers ar părea că se află în acelaşi loc, neseparat şi nediferenţiat, direct în faţă. Această încreţitură bizară provine din efectul de aberaţie. Atunci când conducem printr-o furtună de zăpadă, fulgii par să vină din faţa noastră, în timp ce geamul din spate abia dacă e atins. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu lumina. Mişcarea planetei noastre în jurul Soarelui cu 30 km pe secundă face ca stelele să îşi schimbe poziţia cu câteva secunde de arc faţă de locaţia lor efectivă. Pe măsură ce viteza noastră creşte, acest efect creşte şi el încă şi mai dramatic, până când, la o viteză doar cu puţin mai mică decât viteza luminii, întregul conţinut al cosmosului pare să plutească într-o singură minge luminoasă strălucitoare, drept în faţa noastră. Dacă privim prin orice altă fereastră, nu vedem nimic, decât un întuneric ciudat, absolut.
Ideea este că, dacă modul în care este experimentat un lucru se modifică radical în funcţie de condiţii, atunci lucrul acela nu este fundamental. Lumina sau energia electromagnetică este invariabilă în orice circumstanţă, ca ceva intrinsec şi înnăscut în existenţă, în realitate. Spre deosebire de asta, faptul că spaţiul poate să pară că îşi schimbă aspectul prin aberaţie şi, în acelaşi timp, să se micşoreze efectiv foarte mult la viteze mari, astfel încât întregul univers să aibă doar câţiva paşi de la un cap la altul, arată că el nu are o structură inerentă şi cu atât mai puţin una exterioară. Mai degrabă, el este un aspect experienţial, care merge cu valul şi morfează în funcţie de circumstanţe.