Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Gelozia la papagali este una intensă, comparativ cu alte specii. Ştim că masculul, la papagali, este un soţ model, aşa cum femela este o mamă model. El ascultă cu răbdare şi dă curs tuturor capriciilor ei. Este, de asemenea, neobosit când este vorba să o hrănească. Dar, la ei, tandreţea nu suportă partajul.
Cineva avea două perechi de papagali. Masculii au murit şi au fost înlocuiţi cu unul singur. Până în acel moment, văduvele trăiau în pace, erau vesele şi jucăuşe. Sosirea noului mascul a alterat această linişte. Femelele l-au studiat cu atenţie. Curând el le-a privit fără sa se mişte ca apoi să lanseze un mic strigăt de apel. Una din femele i-a răspuns. El şi-a repetat strigătul şi imediat cea care i-a tratat cu interes chemarea, a zburat spre el. Cealaltă a devenit furioasă, şi-a atacat vechea tovarăşă smulgându-i penele. Au trebuit separate. Era şi timpul. Ceea ce trebuie reţinut din această observaţie este aptitudinea pe care o au papagalii de a confunda sau amesteca, mai bine zis, sentimentul posesiunii cu cel de prietenie sau dragoste. Poate aceasta este chiar definiţia geloziei, acest sentiment bolnăvicios, exasperant şi absurd.
Iată şi o povestire adevărată din anii ’50: în Cişmigiu, în zona dinspre str. Ştirbei Vodă a parcului, exista o volieră cu numeroşi papagali. Un papagal zăcea inert pe cimentul volierei, un altul în zbatere disperată în jurul celui căzut îi ridica câte o aripă, apoi capul, repetând din ce în ce mai agitat aceste manevre, la nesfârșit. Un martor a văzut toată scena; un paznic din zonă se apropie şi i-a povestit martorului că acesta este comportamentul obişnuit al papagalului când îi moare perechea, iar dacă nu este separat de corpul neînsufleţit al ei, în decurs de 14-16 ore, epuizat moare şi el.
Două observaţii, două atitudini paradoxale ale aceleiași specii de păsări sau numai aparent paradoxale, într-un caz este vorba de femela-papagal, în celălalt de mascul.