Intr-un volum aparut in anii ’30, profesorul Cannon, psihiatru si neurolog cu faima mondiala, fost director al unui mare azil de bolnavi nervosi din imprejurimile Londrei, expune teoria sa stiintifica asupra clarvazatorilor si a puterilor mintale ale fiintei omenesti, starnind o adevarata valva de curiozitate si interes. Aceasta carte a fost scrisa in urma unei lungi calatorii in Tibet, unde profesorul Canon a stat vreme de 3 ani.
In cursul acestei calatorii, Cannon a avut dese prilejuri sa se convinga ca tibetanii sunt stapani pe toate tainele generatiilor trecute si au controlul deplin al unor anumite forte invizibile pe care stiinta oficiala nu le-a patruns pana astazi. Ceea ce noua ni se pare din cale afara de extraordinar, pentru ei nu-i nimic altceva decat o simpla aplicare a legilor firesti.
La inceput, profesorul Cannon a calatorit cu un adept indian despre care ne istoriseste urmatoarele: „In aparenta, un om calm si normal, profesorul X, care preda invatamantul superior in scoli, dupa ce petrecuse seara la teatru sau la cinematograf, se inchidea in casa facand experiente cu sufletul sau. In fiecare noapte, el isi aducea corpul intr-o stare profunda de intepeneala si inconstienta, strain de lucrurile din afara.
Intr-o zi, imi spuse: – De obicei, oamenii nu fac ceea ce fac eu. Am reusit, educandu-mi incet-incet spiritul, sa-l indrumez si sa-l calauzesc spre tari departate, spre prieteni intalniti cu multi ani in urma, spre fiinte dragi cari s-au descatusat din invelisul lor material. Stiti ca noi murim in fiecare noapte si reinviem in fiecare dimineata? A muri este acelasi lucru cu a dormi, cu singura deosebire ca nu ne mai trezim in dimineata urmatoare pe lumea aceasta pamanteasca”.
Si tinu cu tot dinadinsul sa-mi dovedeasca puterile lui misterioase. Intrebandu-ma daca uscarea unui copac ar fi fost pretuita de mine ca un act extraordinar, el se apropie de un arbore a carui infatisare depasise cu siguranta o suta de ani. Ramanand la oarecare distanta, ii vorbi in felul urmator: – Asculta, stiu ca te-ai purtat cumsecade; ai luptat si mi-ai aparat sufletul. Acum a sosit timpul pentru tine sa pleci din aceasta lume a desertaciunii si nimicniciei. Mori asadar si nu-ti mai prelungi existenta aici.
Spre uimirea profesorului, copacul se usca intr-o clipita, vazand cu ochii, din crestet pana la radacini. Faptul a fost constatat si de alte cateva persoane care pot oricand sa depuna marturie.

Catre sfarsitul calatoriei sale, doctorul Cannon a avut cinstea deosebita sa fie primit personal de Dalai Lama. „Intraram intr-o camera – scrie ilustrul psihiatru – unde pe un tron superb invelit in draperii de aur sedea marele Lama. Un simtimant straniu ma coplesi la vederea lui. O emanatie albastruie, deasa de vreo 20 cm, plutea peste suprafata corpului sau. Era vorba de aura vizibila, un fel de ceata stravezie despre care pomeneste totdeauna orice „medium“ privindu-l pe cineva cazut in stare de transa.
Dupa ce ne-a salutat, Dalai Lama rosti o rugaciune si numai decat intrara 8 oameni aducand un cosciug greu. Acesta fu deschis si mi se ingadui sa examinez corpul rece si lipsit de viata al aceluia care zacea inauntru. Apoi, Marele Lama pronunta cateva vorbe intr-o limba stranie si iata corpul mortului din sicriu inviind treptat-treptat, ridicandu-se in capul oaselor, in picioare, mergand spre Marele Lama, salutandu-l si, cu ochii mereu nedeslipiti de privirea marelui preot, intorcandu-se in cele din urma in culcusul lui. La cateva minute mai tarziu, corpul parea mort odata mai mult”.
Dalai Lama citind gandul profesorului Cannon, spuse ca fenomenul p e care-l vazuse era mult mai profund decat si-ar fi putut inchipui. Omul acela din cosciug avea o varsta de cateva sute de ani. La fiecare sapte ani, el invia in felul pe care-l vazuse, pentru a recade numai decat intr-un somn cataleptic, profund…