Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
O femeie, pe nume Laurentia, povesteste ce-a trait sufletul ei, atat timp cat a stat in coma timp de 2 saptamani, dupa un atac cerebral: „Am fost constienta de ceea ce mi se intampla, chiar daca pentru ceilalti eram inconstienta. Mi-a fost teama sa nu ma declare moarta si sa ma ingroape de vie”.
Desprinderea de trup a sufletului a resimtit-o violent, ca si cum ar fi fost primul val ce se revarsa dintr-o sticla cu sampanie. Laurentia mai spune ca n-a vazut nici urma din lumina pe care o intalnesc mai toti aceia care au avut experiente similare. „O forta absolut fizica ma tragea in sus, pana cand am ajuns intr-un loc in care nu exista nimic, ci doar o pacla deasa”.
Din acest moment, Laurentia spune ca s-ar fi putut instala moartea ei clinica. „Nu pluteam, ci stateam pe loc, perfect constienta ca nu mai am niciun fel de corporalitate, dar nu puteam identifica «starea de agregare» in care ma aflam. Incet-incet, m-am dezmeticit si toate lucrurile mi s-au parut clare. Stiam totul despre mine, despre lume si simteam doar o imensa rusine”.
Ar putea parea ciudat ca, intr-un asemenea loc, sentimentul unic resimtit sa fie unul atat de uman, atat de banal, cum este rusinea, dar Laurentia spune ca nu a mai simtit nimic altceva: „Mi-am adus aminte de tot ceea ce facusem si nu facusem. Micile minciuni, meschinariile, egoismele. Totul era acolo in mintea mea. Eram fata in fata cu mine, dezgolita si golita de orice continut. Cred ca eram o constiinta pura. Nimic din fosta mea existenta nu mai avea sens, in acel moment, in care pierdusem tot ce avusesem material. Tot ce traisem parea lipsit de rost si am intrat in panica. Frica ma innebunea, caci starea aceea parea ca nu se mai sfarseste. Am stat mult acolo, intepenita de frica, in pacla care ma inconjura. Salvarea a venit in momentul in care am vrut sa ma intorc. A fost o suferinta care nu se poate descrie in cuvinte. Ceva inimaginabil, comparabil intr-o oarecare masura cu sfasierea in bucati. Ca si cum m-as fi topit.”