Imagine: wikipedia.org (Commons Creative – free)
La nasterea viitorului Ludovic al XlV-lea (1638-1714), regele Frantei, supranumit „Regele-Soare”, un intreg dispo­zitiv fusese pregatit in castelul din Saint-Germain-en-Laye pentru ca momentul in care copilul avea sa scoata pri­mul tipat sa fie imediat transmis din camera reginei pana pe terasa unde se afla postat un astrolog, astfel incat acesta sa poata determina imediat pozitia exacta a Soarelui si sa faca cu cea mai mare precizie horosco­pul nou-nascutului. Configuratia astrala a fost repro­dusa pe o medalie din aur special batuta cu acea ocazie si purtand in centru inscriptia latina Ortus Solis Gallici deasupra unei cvadrige conduse de o Victorie inaripata care-i intinde o coroana de lauri co­pilului asezat in partea din spate a carului si care are capul inconjurat de o aureola stralucitoare si tine cu o mana haturile dispuse in mod curios, in forma de „nod al lui Isis”, simbolul nemuririi.
Sub aceasta ima­gine, data nasterii, de o rara precizie: „5 septembrie 1638, la orele unsprezece si douazeci si doua de mi­nute ale diminetii.”
Configuratia astrilor e stralucita: Soarele este foarte aproape de punctul culminant, in mijlocul cerului; sectorul zodiacal valorizat prin prezenta a doi astri, Venus si Luna, in conjunctie; Jupiter cu ascendent in Scorpion. Este frapant de constatat ca acesti factori foarte puternici se regasesc in horoscopul lui Napoleon. Regasim vulturul jupiterian si leul solar, care domina acest horoscop, in doua grupuri aflate la dreapta si la stanga portii de intrare in palatul de la Versailles. Se spune in general ca aceste doua animale emblematice reprezinta alegoric victoriile lui Ludovic al XlV-lea asu­pra Imperiului (vulturul) si asupra Spaniei (leul). Ca si in horoscopul regelui, ele semni­fica autoritatea naturala, conferita de curaj (leul) si su­perioritatea spiritului (vulturul).
Morin de Villefranche, practician foarte stimat, era la vremea respectiva astrologul oficial al curtii (va fi de altfel ultimul care va indeplini aceasta functie) si consi­lierul lui Richelieu. Totusi, Ana de Austria, dorind a sti ce viitor ii era rezervat fiului ei, nu s-a multumit cu ho­roscopul acestuia si voi sa-l coroboreze cu o alta me­toda.   De  aceea,   tinu  sa   apeleze   la  Tommaso Campanella, care locuia de cativa ani la Paris, unde se bucura de o mare consideratie pe langa oamenii de litere si savanti, ca filozof si expert in previziuni Richelieu ii transmise cererea reginei. Campanella, care-i era foarte obligat, nu putu refuza, dar se pare ca a acceptat fara entuziasm aceasta consultatie particuIara.
Dar cine era acest Campanella? Tommaso Campanella se nascuse in Calabria, la Stilo, in 1568, dintr-o familie sa­raca si analfabeta; tatal sau era cizmar. La 14 ani, intra la Dominicanii din Cozensa si se remarca in scurt timp prin inteligenta-i vie, spiritul scormonitor, interesat de toate si o inclinatie speciala spre controversa, ceea ce nu intarzie sa-i creeze dusmani printre cei pe care-i do­mina in dezbateri. In 1588, intalni doua personaje care avura asupra lui o mare influenta: un astrolog evreu numit Abraham, despre care se spunea ca-i magician, si filozoful Telesio, adversar hotarat al scolasticii – aceasta fiica nelegitima a lui Aristotel – si precursor nestiut al lui Francis Bacon. Nu se stie din ce motiv, Campanella isi atrase dus­manii feroce, fu victima a tot felul de acuzatii, adesea absurde, dar atat de veninoase, incat il obligara sa duca o viata ratacitoare. Inchis la Squillace si apoi la Neapole, profetul avea sa petreaca 27 de ani in inchisorile Inchizitiei.
Campanella, foarte impresionat de descoperirea Americilor, crede ca acest fapt anunta unificarea planetei si ca, deci, utopia sa are o vocatie universala. Dar, mai in profunzime, aceasta convingere vine din viziu­nea sa milenarista asupra istoriei. El crede ca dezvoltarea speciei umane este pe punctul de a intra intr-o noua faza, care se va incheia cu domnia lui Mesia, promisa de Apocalipsa lui loan. Or, pentru ca aceasta domnie sa soseasca, trebuie ca umanitatea sa depaseasca toate diviziunile, sa nu fie decat un popor, sa aiba o singura lege, religioasa si ci­vila. El crede, ca si altii inaintea lui, ca aceasta sarcina imensa de unificare va fi incredintata de Providenta Marelui Monarh de la sfarsitul veacurilor. Acest perso­naj mitic, echivalentul occidental al Regelui Lumii, va ocupa un loc important in viziunile politico-ocultiste, din Evul Mediu pana la mijlocul secolului al XlX-lea. Dar daca „vremea aceea este aproape”, conteaza imens a se discerne in care personaj existent trebuie sa se incar­neze Marele Monarh. Aceasta cautare infrigurata a bantuit ultimii ani ai lui Campanella si el avu convinge­rea ca poate pune un nume acestui arhetip. In ochii lui Campanella, Ludovic al XIV-lea trebuie sa fie copilul care trebuie sa fie Marele Monarh de la sfarsitul timpurilor, chemat sa aduca pacea, inte­legerea si dreptatea pe planeta noastra, pentru a pre­gati venirea lui Mesia. In ziua nasterii lui Ludovic, Soarele s-a apropiat de Pamant pana la o distanta de 55 000 de leghe – este un semn: copilul va fi cu adevarat Regele-Soare, care va da viata utopicei Cetati a Soarelui.

Deci, Campanella, veni la Saint-Germain-en-Laye, locul nasterii lui Ludovic al XIV-lea, puse sa fie dezbracat copilul si-l examina indelung si cu multa atentie, dupa care se retrase fara sa spuna nimic. Timpul trecu, regina se impacienta, Richelieu il chema imperativ pe Campanella, care reveni, examina din nou copilul gol-golut si sfarsi prin a-si prezenta judecata. Sentinta scurta, care nu pacatuia deloc prin exces de laude, dar care se va verifica destul de bine pentru a merita s-o citam aici: „Acest copil va iubi luxura ca Henric al IV-lea si va fi foarte mandru. Va avea o domnie lunga, dar dificila, si totusi fericita. Va avea un sfarsit nefericit si la urma va fi o mare confuzie in religie si in putere.”
La scurt timp dupa aceea, Campanella isi termina viata aventuroasa si labo­rioasa in chilia pe care o ocupa la manastirea domi­nicana din rue Saint-Honore. Isi daduse seama ca o nedorita configuratie astrala il ameninta cu moartea, in scurt timp, dar, asa cum scrisese chiar el, credea ca asemenea influente nefaste pot fi indepartate la nivelul la care se manifestau, adica la cel al simbolu­rilor, nici mai mult, nici mai putin. Organiza, deci, in jurul lui un intreg dispozitiv: cinci torte reprezentand cele cinci planete cunoscute in epoca si doua sfes­nice, reprezentand cei doi astri – Soarele si Luna – fura aranjate in asa fel incat sa reprezinte o configu­ratie astrala favorabila. A ars plante aromate, laurul solar si mirtul venusian, a stropit podeaua cu otet de trandafiri, si acestia flori venusiene, aduse draperii albe si plante verzi, puse sa se cante muzica domoala si placuta si sa se aranjeze pietre in corespondenta cu astrii benefici si se intretinu cat putu de mult cu prietenii, care nu ratara ocazia de a-l vizita. Acest ul­tim act de magie naturala, pe care o indragea atata, nu reusi sa-i amane moartea – avea 71 de ani – dar i-o facu mai usoara. Se stinse cu multa piosenie la 21 mai 1639; fu inmormantat a doua zi, iar cortegiul fu urmat de un numar mare de eruditi, oameni de sti­inta si admiratori.