„Ascultă, Socrate, o poveste foarte ciudată, însă, cu toate acestea, pe de-a-ntregul adevărată”… Așa începe strania istorie a Atlantidei. Vestitul filozof grec Platon, care a scris-o, a trăit acum 2.300 de ani. Timp de vreo două milenii după aceea nimeni nu s-a preocupat în mod deosebit de misteriosul continent.
Începând însă cu secolul al XVII-lea, oamenii au recitit cu atenţie scrierile lui Platon şi au început să se întrebe dacă Atlantida a existat cu adevărat. Până în anul 1920 se scriseseră aproape 1.700 de cărţi şi articole în legătură cu ea. Cataclismul Critias, personajul imaginat de Platon, auzise povestea Atlantidei de la unul din bunicii săi, care o aflase de la străbunicul său, ce o ştia de la legiuitorul Solon. Iar Solon o cunoştea de la un preot egiptean din Sais care descifrase nişte străvechi mărturii scrise în hieroglife.
Potrivit unor calcule aproximative, Atlantida ar fi putut exista acum vreo 12 sau 13 mii de ani. Unde se găsea ea oare? Undeva, dincolo de coloanele lui Heracle, adică de strâmtoarea Gibraltar, în Oceanul Atlantic. Acolo, potrivit povestirii lui Platon, se întindea uriașa insulă, cu pământuri bogate, cu râuri, lacuri, păduri şi păşuni. Câmpurile sale erau străbătute de canale de irigaţie şi căi de transport pe apă. În Atlantida recolta se culegea de două ori pe an: iarna câmpiile erau udate de ploi, în timp ce vara se foloseau irigaţiile. Iernile erau blânde, calde. Se poate presupune că populaţia regatului principal al Atlantidei era cam de 5 sau 6 milioane de locuitori.
Poseidonia, capitala Atlantidei, „oraşul cu o sută de porţi de aur”, era înconjurată cu şanţuri de apă legate între ele. Valurile de pământ fuseseră săpate atât de adânc încât să permită trecerea corăbiilor, care pe alocuri se strecurau pe sub adevărate tunele. Piatra pentru ziduri era de trei culori: albă, neagră şi roşie şi fusese scoasă chiar de prin partea locului. Cercetătorii au arătat că asemenea piatră se găseşte din belşug în insulele Azore.
Dar, într-o bună zi, a venit cataclismul! După un lung război pornit de atlanţi împotriva străvechiului stat atenian şi a celui egiptean, atacatorii au fost înfrânţi, cu grele pierderi, iar ţările din jurul Mării Mediterane au fost eliberate. Curând după aceea, cutremure îngrozitoare şi inundaţii pustiitoare s-au abătut asupra Atlantidei. Oraşele zguduite de catastrofe se prăbuşeau, falnicele clădiri cădeau la pământ. Apele se revărsau înecând oameni şi animale, acoperind bogăţiile, câmpiile mănoase. În sfârşit, insula se scufundă cu totul în mare. (Platon spune: într-o singură noapte!). Astfel pieri o civilizaţie din care nu ne-a rămas nimic, sau cel puţin aşa se crede.
Iată, foarte pe scurt, povestea Atlantidei aşa cum a fost scrisă de Platon. E ceva adevărat în toate acestea? Totuşi, există unele analogii ciudate:
* Planul capitalei statului antic al aztecilor, Tenochtitlan, aflat pe locul Mexicului de azi, semăna aproape perfect cu planul capitalei atlanţilor.* Pan şi soţia sa Maya au fost printre zeii cei mai veneraţi ai Greciei antice. Dar şi în Mexic şi în America Centrală se vorbea de Maya, iar în peninsula Maya exista puternicul regat al mayaşilor, având drept capitală Mayapan. O simplă coincidenţă?* În mormintele popoarelor Quichuas au fost descoperite urmele unui popor şi mai vechi decât incaşii şi care se găsea în legătură cu Africa. Cum se stabileau cu mii de ani în urmă aceste legături dintre popoarele Africii şi Europei pe de o parte şi cele ale vechii Americi pe de altă parte? Numai existenţa uriaşei insule a Atlantidei ar fi făcut posibile asemenea traversări. Să nu uităm că însuşi Platon se referă la un continent mare.
Aproape toate insulele din oceanul Atlantic au un caracter vulcanic. Atlanticul e o regiune foarte agitată, adesea bântuită de erupţii submarine. Studiul rocilor de pe fundul oceanului Atlantic a demonstrat că o serie de insule (sau chiar continentul Atlantida?) s-au scufundat nu demult, cam acum 10 sau 12.000 de ani. S-a dovedit, de asemenea, că apele Gulfstream-ului au pătruns în bazinul polar de Nord acum 10-12.000 de ani şi că erau deosebit de puternice, ca şi cum s-ar fi năpustit după cе-ar fi doborât o piedică!