Pentru a grabi moartea condamnatilor, acum 2.000 de ani, romanii aveau obiceiul sa le zdrobeasca picioarele cu lovituri de ciocan (crurifargium). Tot in acelas scop, ei le mai dadeau uneori si cate o lovitura de lance sau de spada in piept. Crucificarea nu ucidea decat foarte incet. Hemoragia mainilor si a picioarelor se oprea repede si in genere nu prea era mortala. Adevarata cauza a mortii era tensiunea fortata a membrelor, care avea drept urmare o tulburare ucigatoare a circulatiei sangelui.
Condamnatii care erau dati jos la vreme de pe cruce, erau readusi la viata printr-o ingrijire energica. Cei mai rezistenti nu mureau decat de foame. Ultima lovitura era prin urmare utila si uneori necesara.
In cazul particular al celor trei rastigniri de pe Golgota a lui Iisus Hristos, legea evreiasca nu ingaduia sa se lase un cadavru sa atarne in spanzuratoare decat pana in seara zilei de executie; in al doilea rand, pentru ca ziua sambetei nu trebuia sa fie pangarita cu o astfel de priveliste. Asadar, evreii ii cerura lui Pillat sa dispuna aplicarea obişnuitului cruritargium. Soldatii isi indeplinira aceasta misiune si zdrobira picioarele celor doi talhari. Cand au vrut sa-i faca acelasi lucru si lui Iisus, il gasira mort. La incheierea celor trei ore de agonie isi daduse sufletul. Viata Lui pamanteasca se sfarsise. Opera lui insa continua sa traiasca pentru veacuri.
Era aproape ora 3 dupa-amiaza cand Iisus, cu capul inclinat intr-o parte, a murit. Tot ceea ce era omenesc intr-insul murise. Dar crucea supliciului sau va ramanea infipta pentru totdeauna pe calvarul nedreptatii, al lacomiei si al minciunilor netarmurite. Alaturi de lemnul indestructibil al crucii, fierul si focul vor parea lucruri josnice si trecatoare. Lumea epocii sale preocupata de alte spectacole de orgie si de sange, nu luase seama la ceea ce se petrecuse in acest colt pierdut al Orientului.