Cartile de joc, vechi de mii de ani
Istoria cartilor de joc incepe undeva in Tibet, India sau China, regiune cunoscuta ca patria de origine si a altor jocuri clasice, cum ar fi sahul, dominoul sau GO-ul. Parintele cartilor de joc nu se cunoaste, desi unele legende chinezesti ii atribuie acest merit unui personaj celebru, pe nume Wu, un vasal al imparatului Kieh Kwei (1818-1767 i.Chr.), acelasi care ar fi inventat si GO-ul. Mai plauzibila pare ideea ca ele au avut un autor colectiv si s-au perfectionat in timp, in functie si de scopul urmarit – mistic sau decorativ.
Odata cu evolutia cartilor de joc, s-a inmultit si numarul jocurilor, iar regulile acestora s-au perfectionat continuu. in Europa, cartile de joc au patruns la sfirsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea, fiind semnalate in tarile mediteraneene, aduse, se pare, de arabi sau de marinarii italieni. Prima atestare documentara a cartilor de joc in Europa apare la cronicarul italian Nicolas de Covelluzo, care le semnaleaza in orasul sau natal, Viterbe, in anul 1379. El ne spune ca se juca „naibis”, un joc de origine indiana intitulat „naib”, care avea drept scop educarea copiilor, cartile avind reprezentate pe linga realitati ale vietii de zi cu zi, cum erau Papa, imparatul sau cersetorul si cele noua muze, cele sase virtuti si cele sapte planete, cunoscute in acea perioada.
In Franta, una din primele insemnari certe despre cartile de joc dateaza din anul 1392, cind regele Carol al VI-lea a cumparat trei seturi de carti aurite si frumos colorate de artistul miniaturist francez Jacquemin Gringonneur (Grigonier), care le-a confectionat din piele de oaie. Despre regele Carol al VI-lea (1380-1422), denumit si „Regele Nebun”, se spune ca era un patimas jucator de carti, organizind partide aprinse si interminabile cu favorita sa, Odette de Campdivers. Conform istoriei, si alti regi ai Frantei au fost mari jucatori de carti, mai ales dupa ce Caterina de Medici (1519-1589), sotia lui Henric al II-lea, si cardinalul Mazarin (1602-1661), au adus din Italia gustul pentru jocul de carti. Despre regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit si „Regele Soare”, se spune ca obisnuia sa organizeze la Curte partide de carti pe bani, ruinindu-i pe nobili, cu a caror avere el si-a consolidat tot mai mult puterea. Trebuie mentionat faptul ca primele carti de joc erau executate manual si reprezentau mici opere de arta, din care cauza se vindeau la preturi foarte mari, fiind accesibile numai clasei avute.
Cartile de joc, interzise
De la aparitia sa in Europa, jocul de carti a avut nu numai sustinatori, ci si adversari inversunati. Episcopul de Wurtzbourg a interzis, in 1329, calugarilor din dioceza sa sa foloseasca, in timpul liber, cartile de joc, ca si Sf. Bernardin, care le-a ars, iar alti clerici chiar le-au anatemizat, pentru ca exista opinia ca cei care practica jocurile de carti au legaturi cu diavolul, fiind vrajitori. Boguet afirma ca diavolul se amesteca in jocul de carti fara sa-l vedem, si citeaza un conte italian „care iti pune in mina un zece de pica si tu vezi ca e rege de cupa, ceea ce confirma ideea ca exista un pact intre el si diavol”. Alfons al XI-lea, regele Castiliei, a dat un edict in 1332, prin care interzicea cavalerilor sa atinga cartile de joc. Intr-o ordonanta din 1398 a sefului politiei Parisului se arata ca multi meseriasi si cetateni isi paraseau locul de munca si familiile, in timpul zilelor lucratoare, pentru a merge sa joace carti, iar dupa ce isi pierdeau banii si toata agoniseala se apucau de furat si de tilharit, si de aceea el cerea in 1398 „sa se interzica persoanelor de o asemenea conditie sa joace in zilele lucratoare, altfel fiind pedepsiti cu inchisoare sau amenda, din care un sfert va reveni denuntatorului”. Si in Italia jocul de carti a fost interzis la inceput, fiind permis numai in zilele nelucratoare si numai in anumite locuri, iar pe 23 mai 1376, autoritatile din Florenta, printr-un decret, interziceau total jocul de carti. Se pare ca in Germania au aparut pentru prima data cartile de joc numerotate, si se numeau „Landsknecht” in Franta ele purtau numele de „Piquet”, iar in Spania, unde cartile de joc parodiau turnirurile feudale, li se spuneau „Hombre”.

Semnele cartilor de joc
De la inceput, cartile de joc au avut patru culori si patru semne: inima, frunza, ghinda si clopotel. Aceste semne au fost schimbate de francezi, care au introdus trefla, cupa, caro si pica, folosite si azi, iar la figuri, spaniolii au adaugat, pe linga regi si valeti, cavalerii. Pina in secolul al XVII-lea, numele figurilor se deosebeau de la tara la tara si chiar de la o epoca la alta. Timp de un secol, au fost acceptate urmatoarele nume pentru cei 4 regi: David, Cezar, Alexandru Macedon si Carol cel Mare; pentru valeti: Hector, Lahire, d’Ogier si Lancelot, ultimii doi fiind camarazi ai regelui Arthur, cavaleri ai Mesei Rotunde; iar pentru regine: Pallas, Argine, Rachel si Judith. Pe cartile de joc au mai aparut, de-a lungul timpului, Minerva, Hannibal, Solon, Platon, Cato, dar si Victor Hugo, Papa Pius al X-lea, tarina Alexandra si cancelarul german Bismarck. O adevarata istorie si literatura ilustrate, tinind cont ca a existat un set de carti de joc cu chipurile personajelor din romanul „Cei trei muschetari” de Al. Dumas-tatal, in care Aramis si Anna de Austria erau cupa, Athos si Lady de Winter – trefla, d’Artagnan si Constance Bonacieux – pica, iar Portos si ducesa de Chevreuse – caro.
In timpul Revolutiei Franceze din 1789, numele, ca si figurile de pe cartile de joc, au fost schimbate in spiritul ideilor epocii: „geniul razboiului”, „geniul pacii”, „geniul comertului”, „geniul casatoriei”. Napoleon Bonaparte a incercat – fara a reusi – sa schimbe figurile si numele cartilor de joc. El l-a insarcinat pe pictorul Curtii, Jacques Louis David, sa picteze alte carti de joc, noile picturi proslavind, bineinteles, conducerea napoleoniana.
Dupa introducerea, intre anii 1420 si 1430, a gravurii in lemn, cartile de joc s-au ieftinit, asa incit, in scurt timp, a luat nastere o adevarata industrie a fabricarii lor, al carei monopol l-a detinut, mult timp, orasul Ulm, din Germania.
Ghicitul in cartile de joc
La inceput, cartile de joc s-au folost indeosebi in demonstratii de prestidigitatie si abia mai tirziu au inceput sa fie utilizate si in arta divinitatii, cind in ele s-au vazut fel de fel de lucruri, de la istorie si cultul astrelor pina la vrajitorie. Unii invatati din Evul Mediu au vazut in cartile de joc intreaga alchimie, iar cabalistii au pretins ca recunosc in ele spiritele celor patru elemente: caroul – reprezinta salamandrele; cupa – silfii; trefla – ondinele; pica – gnomii. Cartomancia (cartomantia) sau ghicitul in carti este se pare mult mai veche decit cartile de joc, arta ghicitului avindu-si originea intr-un joc cu bete practicat de un celebru grec, Alpha, exilat in Spania, procedeu de la care s-a trecut la tablite pictate si de aici la cartile de joc cu imagini. Folosirea cartilor de joc pentru ghicit a inceput abia spre mijlocul secolului al XVI-lea.
Cea mai veche marturie documentara despre ghicitul in carti dateaza din 1534 si apartine scriitorului si umanistului François Rabelais, care vorbeste despre un procedeu de ghicit in carti pe care il numea „tareau”. Aceasta denumire provine de la italianul „tarocchi” – Italia, dupa unii cercetatori, fiind patria ghicitului in carti. intr-un dictionar italian-francez de la jumatatea secolului al XVII-lea cuvintul „tareau” apare scris „tarot” si este intrebuintat in mod frecvent la plural. Termenul italian „tarocchi” ar putea veni de la cuvintul „taroccare”, semnificind a striga, a dracui, sau din prelucrarea unui termen antic provenit din Orient, de la indieni, chinezi sau egipteni, popoare la care existau in antichitate procedee de ghicire a viitorului prin folosirea unor placute din piatra sau din foi de pluta, acoperite cu desene cu figuri si semne, grupate cite patru, procedee care nu le erau straine nici arabilor si nici triburilor germanice.
Inventatorul ghicitului in cartile de joc
Inventatorul cartomantiei a fost Jean François Alliette, alias Etteilla (1738-1781), dupa cum aflam din cartea lui Alexandrian „Istoria filosofiei oculte„. Etteilla a publicat in 1770 lucrarea „Etteilla, sau mijlocul de a te recrea cu un joc de carti„, din care rezulta ca la acea vreme erau multi ghicitori in carti, dar nu exista inca un teoretician care sa sistematizeze procedeele acestei arte oculte. Prin lucrarea publicata, Etteilla se considera fondatorul bazelor teoretice ale acestei arte divinatorii. Etteilla si-a insusit teoria lansata de pastorul protestator Court de Gébelin, care sustinea ca tarotul ar contine fragmente din „Cartea lui Thor”, a egiptenilor, folosita de preotii din valea Nilului in divinatie.
O alta carte destinata ghicitului in carti este cea publicata de Albert d’Alby la Paris, in 1802, intitulata „Ghicitul perfect sau noul mod de a da in carti, cu ajutorul caruia fiecare isi poate face horoscopul!„. Cartea, care are 91 de pagini si este dedicata sexului frumos, trebuia sa apara din 1788, dar a fost oprita de cenzura. Autorul foloseste 20 de carti de joc dispuse cite cinci, una in mijloc, si cite una de fiecare parte, sub forma unei cruci. Cartea de sus inseamna ce se va intimpla in viitorul apropiat, cea din dreapta viitorul mai indepartat, cartea de jos trecutul, iar cea din stinga piedicile care stau in cale. in functie de aceste pozitii si tinind cont ca fiecare carte, figura si culoare are o anumita semnificatie, se ghiceste viitorul sau se intocmeste horoscopul.
Iata citeva exemple: regele de pica semnifica un om al legii cu care veti avea unele probleme, daca e rasturnat inseamna ca veti pierde un proces, dama de pica reprezinta o vaduva ce incearca sa va produca o neplacere, regele de trefla este un om corect, care va va ajuta intr-o problema etc. Plecind de la aceste legaturi intimplatoare, e clar ca nu trebuie sa puneti prea mare pret pe ce va spune ghicitoarea!
Tarotul
Tarotii din Evul Mediu erau niste cartonase de forma dreptunghiulara, asemanatoare cu cartile de joc, avind imprimate figuri colorate. Dupa parerea unora, ghicitul in cartile de tarot a fost raspindit de tiganii nomazi, desi altii atribuiau aceasta practica magicienilor – calatori de origine italiana, care cutreierau Europa in lung si in lat. Ghicitul se facea prin „citirea cartilor”, adica prin interpretarea pozitiilor acestora, a culorilor si a desenelor alegorice, carora li se dadeau anumite semnificatii.
Cel mai vechi sistem de ghicit in cartile de tarot este cunoscut sub numele de „Oracolul femeilor” sau „Marele joc” si se practica folosind 78 de cartonase imprimate in mai multe culori prin procedeul de cromolitografiere. Cartile de tarot se impart in doua, un numar de 56 apartin „Arcanelor minore” si 22 fac parte din „Arcanele majore”. „Arcanele minore” cuprind patru serii: Bastoane, Cupe si Dinari a cite 14 carti fiecare: Riga, Dama, Cavaler, Valet si 10 carti de la as la decar. La cartile obisnuite de joc, Cavalerul a disparut, Bastoanele s-au transformat in carouri, Cupele in inimi, Spadele in pici, iar Dinarii in trefle. Despre aceste patru serii se spune ca simbolizeaza cele patru componente fundamentale ale vietii: focul, apa, aerul si pamintul. orice cartonas, numit tarot, este interpretat in functie de locul si pozitia pe care o are fata de celelalte carti (taroti).
Desenele de pe cartile de tarot urmeaza o anumita ordine inspirata din diferite parti, capitole si paragrafe din Biblie, ilustrind „Facerea”, „Haosul”, „Lumina”, „Planetele”, „Cerul”, „Omul si animalele”. Alte scene de pe cartile de tarot reprezinta „Raiul”, „Eva muscind din frunctul oprit”, „Judecata de apoi”, „Sosirea Mesiei”, pe Dumnezeu, pe Diavol etc., toate aceste scene, fiind de inspiratie biblica, stau alaturi de semne heraldice si de imagini grafice care amintesc aspecte ale sistemului social feudal. Tarotul ramine un joc ezoteric, care ne farmeca si astazi, incitind imaginatia noastra sa creeze timpuri si taramuri fabuloase, pe care le populam cu personajele de pe aceste carti de joc.