Foto: pixabay.com (Commons Creative – free)
Un om moare (de fapt, ii moare corpul fizic); ce se intampla cu a sa constiinta (corp astral)? Ajunge in paradis sau in iad? Nu neaparat! Omul obisnuind murind, adesea nu stie ca s-a operat vreo transformare cu el. Priveste in jurul sau si vede aceleasi incaperi familiare, locuite de cei care i-a cunoscut si iubit, caci si ei au un corp astral, corp ce poate fi simtit si dincolo de moarte. Numai progresiv isi da seama de unele diferente fata de viata. De exemplu, va descoperi ca pentru el a incetat orice fel de oboseala si de durere.
Pentru cel ce nu-si da seama de faptul ca este mort, o dovada o constituie prezenta celor dragi in jurul sau, cu care insa nu mai poate comunica. Adesea el vorbeste, dar vede ca nu poate fi auzit, incearca sa-i atinga, dar isi da seama ca nu le mai face nicio impresie. La inceput crede ca viseaza si se va trezi. Dar cand isi da seama de realitate, de obicei se nelinisteste. Nu intelege nici ce i s-a intamplat, nici unde e si aceasta din cauza invataturilor defectuoase pe care le-a primit in timpul vietii. Starea sa nu este cea la care se astepta. Asa cum spunea un general englez cu aceasta ocazie: “Dar daca am murit, unde ma aflu? Daca acesta e Paradisul, nu fac prea mare caz din el; iar daca e infernul, e mai bine decat ma asteptam!”
Poate ajuta aici sa intelegem mai bine acest lucru, spicuind un fragment dintr-o carticica prea putin cunoscuta, scrisa cu multi ani in urma de un crestin si intitulata “Lumina pe Drumul Ascuns”. Acest crestin, datorita unor facultati trezite probabil prin munca unei vieti anterioare, era dotat cu puterea de a-i vedea pe cei ce si-au parasit trupul si putea vorbi cu ei, adica avea perceptia constienta a planului astral. In plus era un om deosebit de bun, cu o intelepciune ce depasea mediocritatea si considera puterile sale ca pe niste lucruri firesti si normale (asa cum si trebuie considerate). Iata una dintre marturisirile sale:
“Trecand prin fata unei anumite case, in cursul anului trecut, m-am intalnit aproape zilnic cu vechiul ei proprietar. El fusese medic, dotat cu o clientela serioasa, foarte apreciat in societate, iar acum se simtea singur si nenorocit; nu avea prieteni, dar nu-i pasa de asta; prefera sa rataceasca in jurul vechii sale locuinte pentru a retrai vechile amintiri, desi suferea ca sotia sa il credea fericit intr-un paradis indepartat si nu putea s-o faca sa-i simta prezenta.
L-am implorat sa paraseasca atmosfera terestra si sa se ridice spre o viata superioara unde imboldul muncii este mai presant decat aici; dar imi raspunse ca nu vedea ce putea sa faca un medic intr-o lume in care nu exista corp de care sa te folosesti. El era foarte dezamagit gasind aceasta continuare a vietii atat de diferita de ceea ce asteptase, dar presupunea ca va ajunge ziua judecatii pentru a sti daca era salvat ori condamnat.
El fusese intotdeauna la biserica atunci cand putea, din obisnuinta si pentru ca asa se face, dar nu se gandise niciodata serios la lucrurile religioase, preferand societatea lucrurilor bune de pe pamant, lucruri cu care fusese din abundenta inzestrat. Totusi a murit marturisindu-si credinta resemnat.

Si acum totul pare a fi un talmes-balmes; toti pe care ii credea necredinciosi straluceau de o asemenea lumina spirituala incat nu le putea suporta prezenta, in timp ce se petrecea contrariul cu cei care parusera credinciosi si plini de zel… Am incercat sa-l fac sa inteleaga ca fiecare zi e ziua judecatii, ca in ceea ce-l privea n-a trait decat pentru viata fizica si ca era supus judecatii sale actuale in aceasta privinta, prin micsorarea naturii sale spirituale; ca sfintenia vietii noastre este aceea care ne salveaza si nu ispasirea altuia; ca Iisus si adevaratii Sai discipoli traiesc si lucreaza pentru a mari tinutul dreptatii si ca, daca nu mai puteau vindeca trupurile bolnave, puteau cel putin sa salveze sufletele.
Dar aceasta idee ii displacea – vocatia sa nu era aceea de a exersa aceasta functiune; si n-am reusit sa-l fac sa simta ca pentru a-l ajuta pe aproapele nostru, toti suntem inchinati rolului de instrumente.”
Aceasta mica povestire a unui fenomen foarte obisnuit al vietii astrale ne aduce o dovada, nu numai despre monotonia si neplacerea unei vieti lipsite de interese superioare, dar si despre funestele efecte ale unei invataturi religioase inexacte si imperfecte.