Ananda Kentish Coomaraswamy (1877-1947) este un mistic modern, un filozof cu o cultura universala si cu o gandire extrem de originală. In textul de mai jos, bazandu-se pe o cunoastere profunda a predecesorilor indepartati ai sai, si in special pe Djelal el Din el Rumi, Jakob Boehme si Maestrul Eckhart, Coomaraswamy analiza posibilitatea existentei raului in societatea omeneasca.
In zilele noastre si in epoca noastra, cand „religia a devenit pentru majoritatea oamenilor un refugiu arhaic si inaccesibil”, nici Satan, nici Dumnezeu nu mai sunt luati in serios, ajungandu-se la situatia ca amandoi sa fie considerati numai intr-un mod obiectiv, numai ca niste persoane exterioare noua si pentru existenta carora nici o dovada pertinenta nu poate fi gasita. La fel se petrec lucrurile, bineinteles, in ceea ce priveste ideile pe care ni le facem despre domeniile lor respective, cerul si infernul, pe care le concepem ca apartinand unor timpuri si locuri care nu sunt nici de acum, nici de aici (…)
Doctrina de luat in considerare totusi este aceea ca „regatul cerurilor este in voi”, aici si acum si ca, asa cum o repeta Jakob Boehme intre altii, „cerul si infernul sunt pretutindeni, fiind desfasurate in mod universal. […] Esti, asadar, in cer sau in infern. […] Sufletul are cerul si infernul in el insusi”, si nu se poate spune ca el „se duce” in unul sau in celalalt atunci cand corpul moare. Aici putem, fara indoiala, sa cautam solutia la problema lui Satan. S-a recunoscut ca notiunea de „persoana” satanica, capetenie a numerosi ingeri decazuti, prezinta unele dificultati, deoarece chiar si in domeniul religios apare dificultatea unui „dualism” maniheist. Si in acelasi timp, daca trebuie sa afirmam ca nu exista nimic care sa nu fie Dumnezeu, infinitatea lui Dumnezeu este, in acest fel, circumscrisa si limitata. Atunci „el”, Satan, este o persoana sau doar o „personificare”, adica o personalitate enuntata ca un postulat’? Cine este el si unde se afla el? Este un sarpe sau un balaur, sau are coarne si o coada veninoasa? Poate sa fie mantuit si regenerat, asa cum au crezut Origen si Musulmanii? Toate aceste probleme sunt legate intre ele.
[…] Pentru cel care admite ca Dumnezeu a facut lumea apare intrebarea: De ce a ingaduit El ca sa existe in El un rau oarecare, sau Diavolul in care este personificat orice rau? Aceasta intrebare, asadar, este total lipsita de sens, deoarece am putea sa ne intrebam de ce n-a facut El o lume fara dimensiuni sau o lume fara succesiune temporala.
Intreaga noastra traditie metafizica, crestina sau de alta natura, afirma ca in noi exista doua fiinte, acest om si Omul din acest om. Ca lucrurile stau asa e un lucru care face parte integranta din limbajul nostru; de exemplu, expresia „controlul de sine” implica faptul ca exista cineva care controleaza si un subiect care este controlat, deoarece stim ca „nimic nu actioneaza asupra sa insusi”, desi il uitam atunci cand vorbim despre autonomie. Din aceste doua feluri de „sine”, omul exterior si omul interior, personalitatea psihologica si „Personalitatea” ca atare, este constituita alcatuirea umana formata dintr-un corp, un suflet si un spirit.
[…] Poate fi unul sau celalalt pus in raport cu Diavolul? Nu corpul, bineinteles, deoarece acesta nu este in sine nici bun, nici rau, ci numai un instrument pentru bine sau pentru rau. Nici spiritul […] deoarece el este, prin definitie, partea cea mai buna si mai divina a omului, care este in ea insasi incapabila de greseala si care constituie singurul nostru mijloc de a participa la viata si la perfectiunea lui Dumnezeu. Mai ramane numai sufletul, acest suflet pe care trebuie sa-l urasca cei care vor sa fie discipoli ai lui Hristos si pe care, asa cum spune Sfantul Pavel, „Cuvantul lui Dumnezeu, ca o sabie cu doua taisuri, il separa de spirit”. […]

Din cei doi care sunt in noi, unul este „scanteia” Intelectului sau Spiritul, celalalt este Sentimentul sau Mentalitatea, supus opiniei, si este limpede ca ultimul este „ispititorul” sau, mai exact „ispititoarea”. In fiecare dintre noi, in barbat, ca si in femeie, exista o anima si un animus.
[…] Ca sufletul insusi, „eul” sau „sinele” nostru, sa fie Diavolul – pe care noi il numim „dusmanul”, „adversarul”, „balaurul”, dar niciodata cu un nume de persoana -. poate sa para surprinzator si cu toate acestea este departe de a fi o propozitie originala. […] O comparatie a sufletului cu Satan a fost adesea facuta, si faptul ne da o solutie aproape perfecta pentru toate problemele pe care le pune personalitatea lui Satan. […]
Nimeni nu va contesta ca acel camp de bataie unde psiho-mahia trebuie sa ajunga la un capat se gaseste in voi, nici ca acolo unde Hristos lupta se gaseste si dusmanul sau, Antihristul. Nimeni, daca excludem „superstitiile”, nu va pretinde ca ispitele Sfantului Anton […] pot fi considerate altfel decat niste proiectii ale unor tensiuni interne…