În cartea lui Jan Morris – „Veneţia” – pe care am citit-o recent, am întâlnit mai multe fragmente în care autorul vorbeşte despre atitudinea veneţienilor în faţa morţii. Iată ce putem aici:
* Veneţienii continuă să aibă un puternic cult al morţii, iar turiştii obişnuiesc să se plimbe în linişte printre mormintele din Cimitirul San Michele sau să mediteze printre frumoasele straturi de flori. Multe cavouri nu sunt încă ocupate, dar au deja epitafuri şi aşteaptă să apară vreun deces în familie. Altele sunt atât de spaţioase, atât de bine construite şi atât de vizitate, încât par mai curând nişte case de vacanţă înspăimântătoare.
* În colţul estic al cimitirului San Michele se află alt cimitir, cu totul diferit. Este vorba despre un vechi cimitir protestant, luxuriant, neîngrijit şi năpădit de bălării, umbrit de copaci rămuroşi şi noduroşi, cu poteci pitite prin iarbă şi sub generaţii de frunze moarte. Majoritatea mormintelor sunt năpădite de bălării şi de pământ amestecat cu frunze. În aceste morminte sunt îngropaţi mulţi elveţieni, germani şi marinari englezi care au murit pe vasele lor acostate în portul Veneţiei.
* Costurile pe care le implică moartea la Veneţia sunt exorbitante, doar bogaţii odihnind în pace în mormintele lor. Într-adevăr, viaţa veşnică îi costă uneori foarte scump pe veneţieni.
* Timp de 12 ani veneţienii decedaţi odihnesc în pace în morminte, dar apoi, dacă rudele lor nu sunt pregătite să plătească o taxă substanţială pentru a fi lăsaţi în continuare în cimitir, osemintele sunt deshumate imediat şi aruncate într-o groapă comună; micile şi jalnicele lor pietre de mormânt, epitafurile şi fotografiile vor fi lăsate să putrezească într-o groapă de gunoi. Până în anii ’80, oasele lor erau încărcate pe un vas şi duse pe o insulă îndepărtată din lagună.