Dezinformarea este o armă ce a fost folosită cu succes în trecutul omenirii, dar, mai ales, în zilele noastre, ea este utilizată pe scară largă. Aproape toate serviciile secrete moderne din lume folosesc dezinformarea, ca armă în manipularea unor situaţii în avantajul lor. Dezinformarea înseamnă răspândirea unor informații false sau a unor informații pe jumătate adevărate, menite să inducă în eroare și să deruteze pe dușman. Alături de propagandă, dezinformarea face parte din metodele războiului secret și constituie o armă de primă importanță a războiului psihologic. Cei din serviciile secrete chiar spun: „Dezinformarea nu este o minciună de dragul minciunii. Ea trebuie să fie un mijloc subtil pentru determinarea unui guvern să facă ceea ce dorim noi ori pentru împiedicarea lui să acționeze într-un mod ostil.”
Sovieticii / ruşii au fost (şi încă sunt) cei mai mari specialişti în lume în dezinformare, ei încă din 1957 creând un serviciu special în acest scop, Departamentul „D” din cadrul Direcției I a KGB. În concepția sovieticilor, dezinformarea reprezenta o falsificare premeditată și elaborată a unor date, prin care se urmărește un scop precis. Pentru a fi credibile, era necesar ca informațiile false să fie judicios combinate cu date reale, chiar cu riscul de a dezvălui unele secrete minore. Numai așa se poate câștiga mai mult, iar obiectivul unei dezinformări poate fi atins. Se pare că în anii ’80, în aparatul specializat de dezinformare al sovieticilor lucrau circa 20.000 de angajați!
Şi în România, după modelul sovietic, s-a creat în anul 1968, în cadrul Securităţii, o structură ce se ocupa cu dezinformarea. Astfel, pe 6 aprilie 1968, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 715, era prevăzut crearea „Serviciului D” – dezinformarea serviciilor de spionaj străine. El avea mai multe obiective, printre care „derutarea serviciilor de spionaj și contraspionaj străine asupra activității organelor de securitate, precum și asupra metodelor și mijloacelor folosite în munca de securitate”. În cartea editată de Ministerul de Interne în anul 1974 – „Bazele muncii de securitate. Manual, ediția a II-a” – se pot citi următoarele: „În lupta împotriva serviciilor de spionaj (…) aparatul de securitate întreprinde o serie de măsuri ofensive, menite de a induce în eroare dușmanul cu privire la secretele de stat ale țării, la planurile, acțiunile și metodele de muncă proprii. (…) Una din măsurile ofensive menite a induce în eroare cadrele și agenții serviciilor de spionaj, precum și alte elemente care desfășoară acțiuni contra securității statului o reprezintă activitatea de dezinformare”.
Însă, înființarea Serviciului „D” reprezenta numai o etapă în acțiunile de dezinformare pe care regimul comunist dorea să le inițieze. Astfel, pe data de 7 februarie 1975, prin Ordinul Ministrului de Interne nr. 00562, dezinformarea era extinsă la nivelul tuturor structurilor informative.
Serviciului „D” avea ca scop, printre altele, şi compromiterea în străinătate a dizidenților români. De exemplu, o astfel de acțiune de dezinformarea publicului şi de compromitere a avut loc împotriva preotului Gheorghe Calciu, când, prin intervenţia Serviciului „D” a fost publicat în numărul din luna octombrie 1985 al revistei „Das Magazin” din Austria, articolul intitulat „Preotul sângeros”. În articolul respectiv, este demascat trecutul legionaro-fascist al fostului preot, demonstrându-se faptul că el a fost condamnat în România numai pentru acțiunile și faptele sale ca membru al organizației legionare, nu pentru opiniile sale anti-comuniste. Astfel, se încerca să fie spulberată aureola de martir al credinței cu care se împăuna acest preot.
Totodată, persoanele din România care ajungeau la postul „Radio Europa Liberă” şi ţineau discursuri împotriva regimului comunist de la Bucureşti erau luate în evidenţa Serviciului „D”, care încerca să le discrediteze ca fiind „infractori, bolnavi psihici, elemente parazitare” etc.