Aţi auzit de Elena Zamora (1897 – 1974)? A fost o mare cântăreață română care a atacat toate genurile de teatru: operă, operetă, vodevil, comedie muzicală, comedie și dramă, fiind foarte apreciată în străinătate, în special în Franța și Italia. A fost o femeie ambițioasă, care pentru a-și urma vocația, a reușit să surmonteze greutățile inerente unui start dintr-o zonă socială care n-a avantajat-o.În amintirile ei, marea artistă a explicat cum a reuşit să se impună pe marea scenă din Franţa. Câţi ar face aşa în locul ei?* Era anul 1923. Zi de zi, colindam străzile Parisului, făcând audiții la diverşi impresari. Săptămâni în şir, deschideam ușile acestor impresari cu invariabilul dialog: „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”; „Aveți ceva pentru mine?”; „Nu, mademoiselle”; „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”. Făceam asta în fiecare zi, la zece impresari diferiți.
* Într-o dimineață, am bătut ca de obicei la uşa unuia din impresarii faimoasei vedete spaniole de pe atunci Raquelle Meller, care cânta în limba spaniolă la marele teatru „Palace Violettera”. Văzând că nu mi se răspunde, am crăpat puțin uşa. Și, fără să vreau am surprins o convorbire telefonică foarte violentă, din care am dedus că vedeta cerea dublarea gajului, adică în loc de 3.000, 6.000 de franci pe seară. Altfel nu vroia să mai joace.
* Atras un moment de scârțâitul ușii, impresarul a întors capul şi cînd m-a văzat a început cu o bucurie diavolească să înjure în receptor. Apoi m-a întrebat dacă aş fi în stare să cânt eu „Violettera” în locul marei vedetei, dar în franțuzeşte, aceasta fiind o veche dorință a publicului francez. Era ocazia cea mare care mi se oferea.
* Și bineînțeles am spus „da”. „Sper că n-ai pretenția să te plătesc cu 3.000 de franci cum o plătesc pe ea”. Am răspuns foarte demn. „Eu n-am nevoie de bani. Am destui”. (de mulți ce aveam, mâncam numai la prânz). Acest răspuns cu totul neaşteptat stârni interesul impresarului, şi cum el era un businessman clasic, profitor şi hapsân, îşi frecă mâinile de bucurie.
* Dar, înainte de a-şi reveni am adăugat: „Da, nu cer niciun ban, în schimb vreau să fiu plasată în acelaşi loc în program unde era Raquelle Meller, să am aceeaşi reclamă, aceleaşi mari afişe, iar pe frontispiciul teatrului în locul numelui ei luminat a giorno să fie trecut numele meu, cu adăugirea cuvintelor „Zamora la Roumaine”. Becurile care vor lumina această reclamă să fie de trei culori: roșu, galben și albastru. Și primul cântec să-l cânt în costumul meu național, în limba română”.(Acest lucru l-am făcut apoi în toate țările şi orașele lumii prin care am cântat).
* Bineînțeles el a acceptat tot, mai ales că nu-l costa nimic. Imediat mi-a întins o hârtie s-o iscălesc (ca nu cumva să mă răzgândesc) în care scria clar „fără salariu” şi adăuga „timp de 6 luni”. Mă legase bine la gard – îşi zicea el. Dar eu eram aceea care câştigam. Dacă n-aș fi știut să folosesc această ocazie, niciodată n-aș fi putut avea un asemenea debut, cu o asemenea reclamă, într-un teatru aşa de mare. Unde mai pui că cei 60 de franci pe seară pe care îi trecuse în contract pentru florile care le împărteam spectatorilor erau pentru mine o avere.
* După acest debut, cu atâta vâlvă în jurul lui, au început să curgă angajamentele. Am jucat la Teatrul Empire, apoi la Moulin Rouge, Moulin de la Chanson, Theatre de dix heures, Theatre Furay şi Olympia, la marele Teatru de Operă comică şi Operetă „Gallé Lyrique”.
* După terminarea contractelor cu Parisul, am plecat într-un lung turneu în toată Franța, apoi în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Elveția, Austria, Ungaria), pe urmă în Africa (Algeria, Tunisia) și din nou în Europa…