Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)
Legenda ne spune că odată, când se juca pe țărmul mării cu o scoică, zeița Venus s-a tăiat la un deget. Prietenele zeiței au înfășurat degetul tăiat cu o panglică din in. Cum pansamentul contrasta ciudat cu pielea celorlalte degete, zeițele au învelit în panglici toate degetele și mâna până la încheietură. De la legendă și până la primele mărturii despre mănuși s-a scurs multă vreme.
Adevărul este că mănușile au apărut prima dată la Veneția, în secolul al XIII-lea. Erau confecționate din dantelă. Mănușile venețiene s-au extins apoi și în alte părți ale Europei. S-au impus atât prin eleganța lor, dar și prin aceea că în ele se puteau ascunde mici fiole cu otravă, care pricinuiau moartea adversarului, prin strângere de mână. În acest fel venețienii găsiseră un mijloc „elegant” de a se descotorosi de dușmani. După primele victime a apărut și antidotul. S-a încetățenit obiceiul de-a se scoate mănușa când se da mâna cu cineva.
Cu timpul, mănușile s-au diversificat, confecționându-se nu numai din dantelă, ci și din mătase, pânză fină de in, din piele și în diferite culori. Cele mai elegante mănuși au fost considerate cele albe cu nasturi aurii. În secolele XVI-XVII au apărut mănușile din blană. În această perioadă, mănușile devin un accesoriu vestimentar obligatoriu pentru păturile înstărite, mai ales în apusul Europei. Ele se purtau la vânătoare, la plimbare, la război și la masă, fiind considerate un simbol al demnității și puterii.