Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)
„În Egipt, aurul se găsește ca praful pe stradă”. Așa se spunea în antichitate la popoarele care făceau comerț cu bogata țară de pe Nil. Pentru că egiptenii nu făceau din acest râvnit metal numai obiecte pentru mormintele faraonilor lor. Ei îl dădeau în schimbul lemnului sau mirodeniilor sau pentru tot ceea ce nu producea propriul lor pământ. Timp de milenii, aurul a fost unul din principalele produse de export. De unde însă atâta aur la vechii egipteni?
Dezlegarea acestui mister a reținut, pe la mijlocul anilor 1980, atenția a doi cercetători din Munchen, egiptologul Rosemarie Klemm și geologul Dietrich Klemm. Punctul de plecare l-a constituit un fragment din cunoscutul papirus de la Torino, document vechi de peste 3.000 de ani, care a ajuns în secolul al XIX-lea în Italia, iar astăzi se află expus la un muzeu din Torino. Papirusul este considerat de specialiștii in materie drept cea mai veche hartă geologică a lumii, pe care sunt marcate, în scriere egipteană, printre altele „atelierele meșterilor aurari”, rețeaua de drumuri egiptene și o fântână. Datorită acestei fântâni, schița de teren din antichitate a putut fi identificată. Astfel, vechea sursă de apă se află astăzi la Bir Um Fawakhier, între Wadi Hammamat și Wadi es-Sid, la aproximativ 100 km est de Luxor.
Dar, pentru Rosemarie și Dietrich Klemm, cu totul alt amănunt de pe papirus era interesant: zona transpusă în scrierea egipteană „Munții unde se spală aurul”. În plin deșert, în munți, fără apă, să speli aur? „Nu părea plauzibil” mărturisea Rosemarie Klemm. Însă, prin intermediul unor imagini luate din avion, zona a fost cercetată și astfel au ieșit la iveală relicvele vechilor mine aurifere egiptene. Astfel, cercetătorii au reuşit să descopere zeci de zone miniere ale antichității. Deoarece, după vechii regi egipteni, zăcămintele aurifere au fost exploatate și de către valurile succesive de cuceritori, urmele sunt adesea foarte șterse. Ruinele care se mai pot vedea și astăzi, sunt în cea mai mare parte din vremea romanilor.
Pe vremea faraonilor, lucrătorii din mină cutezau să avanseze doar 15 metri adânc în munte, atât cât pătrundea lumina zilei. Dar, minerii romanilor coborau atât de adânc, până când se termina oxigenul necesar lămpilor. Minele lor înaintau în unele locuri până la 50 m în munte.
Este de mirare că egiptenii au găsit aceste zăcăminte, şi asta pentru că aurul este greu de văzut cu ochiul liber la fluturașii de metal de numai o sutime de milimetru în rocă. Minerii faraonilor (mijlocul mileniului II î.Hr.) dispuneau de niște mori destul de simple pentru măcinarea minereului aurifer: o piatră, cu o mică adâncitură, în care pisau cu o a doua piatră rocile ce conțineau aur, până obțineau un praf fin. Morile din timpul romanilor erau ceva mai eficiente. şi evoluate – mori rotative rotunde. Adică, două pietre erau fixate la mijloc, una peste alta, cu ajutorul unui băț de lemn; dacă piatra de deasupra se mișca excentric cu un băț de lemn fixat pe ea, rocile de cuarț care conțineau aur se puteau măcina ușor.
În deșertul estic al Egiptului, în care se află zonele aurifere din antichitate, și pe vremea aceea exista foarte puțină apă. De aceea este de mirare cum atât lucrătorii faraonilor, cât și ai romanilor au reușit într-adevăr să spele aurul din pulberea de rocă, așa cum reiese din papirusul de la Torino. Dacă nu existau fântâni în apropiere, se presupune că apa era transportată la mine în burdufuri din piele. Acest lucru n-a putut fi încă dovedit, după cum n-a putut fi încă dovedită nici metoda prin care minerii spălau aurul. Va mai trece probabil multă vreme pînă când să dezlegăm misterul acestor scormonitori ai adâncurilor din Egiptul antic.