Nimeni nu poate nega ca daca ar avea de ales intre un Dumnezeu care ii mantuieste pe toti oamenii si un Dumnezeu care primeste in frumusetile raiului numai o mica parte dintre oameni, iar pe ceilalti ii trimite in iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar in Noul Testament decat imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnica din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atat de aspru incat sa nu Isi reverse mila Sa iubitoare si asupra celor din iad? La o astfel de intrebare nu este bine sa se dea un raspuns pripit.
Daca omul poate da raspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a facut el insusi, in ceea ce priveste problema sufletului dupa moarte lucrurile il depasesc. Omul nu este Dumnezeu ca sa stie cum este mai bine, si de aceea nu ii ramane decat sa primeasca lucrurile asa cum le-a lasat Dumnezeu. Este de netagaduit faptul ca daca Dumnezeu ar fi putut sa ii mantuiasca pe toti oamenii, atunci ar fi facut-o si iadul s-ar fi golit pe loc. Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel incat sa ajunga cu toti in rai, dar omul a ales pacatul. Si daca Dumnezeu i-a lasat aceasta libertate, inseamna ca nu putea fi altfel. Dumnezeu nu este unul capricios, care se joaca cu destinele oamenilor, care alege sa ii bucure sau sa ii chinuiasca in vesnicie. Daca Dumnezeu l-a creat pe om in asa fel incat sa aiba libertatea de a alege pacatul si de a suporta consecintele sale, inseamna ca asa este mai bine (chiar daca nu ne este dat noua a intelege de ce este asa).
Faptul ca Dumnezeu ne-a facut liberi arata ca avem putinta de a nu Il asculta, ca avem putinta de a ne indeparta de El. Este greu de inteles pentru mintea omeneasca de ce Dumnezeu nu este mai putin aspru in incercarea de a-l convinge pe om sa I se supuna, de ce nu gaseste mijloace pentru a-i mantui pe toti oamenii.
Dumnezeu, Cel care cunoaste toate tainele vietii omenesti, nu a vrut ca omul sa ii fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru ca ar fi avut nevoie de ceva, pentru ca ar fi vrut sa fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul sa se poata bucura in vesnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca si dragostea, nu se pot manifesta decat intr-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care sa bucure sufletul, si nici vreun drog care sa nasca in suflet sentimente de dragoste adevarata.
Daca sufletul nu vrea sa se deschida fata de Dumnezeu, el trebuie sa isi asume consecintele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum sa mantuiasca pe nimeni cu forta. Dar in acelasi timp El incearca toate mijloacele pentru a ne mantui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru pacatele noastre, vadind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este randul oamenilor sa raspunda dragostei aratate de Dumnezeu. Si in functie de acest raspuns ii asteapta fericirea sau osanda vesnica.
Cei care vor sa creada in mantuirea tuturor, atat a celor cu viata curata cat si a celor care au murit nepocaiti (conceptie denumita apocatastaza), se afla in contradictie cu invatatura Sfintei Scripturi. Aceasta teorie condamnata de Biserica s-a raspandit totusi in secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternica decat iubirea virtutii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata ca „pana in secolul al XIX-lea aproape toti teologii crestini au sustinut realitatea chinului etern in iad… (pentru ei era) o parte la fel de indispensabila a credintei crestine universale ca si doctrina despre Treime si Intrupare. Incepand cu 1800, situatia s-a schimbat in intregime, si nicio invatatura traditionala nu a fost abandonata pe scara atat de larga ca cea despre pedeapsa eterna. Sustinatorii ei printre teologii de astazi sunt mai putini ca niciodata inainte… Printre cei mai putin conservatori, salvarea universala, fie ca speranta, fie ca dogma, este acum atat de larg acceptata incat multi teologi o presupun fara sa mai caute dovezi”.

Iata un fragment din descrierea unei slujbe a „neocrestinilor”: „Intr-o seara am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit in ras. Cu cat le vorbeam mai mult despre iad, cu atat radeau mai mult.”
Observand in lumea occidentala o larga raspandire a conceptiei mantuirii colective (iadul nefiind considerat vesnic), putem vedea in ea o prima treapta pentru acceptarea teoriei reincarnarii. Iata de ce gandirea new-age-ista se foloseste atat de insistent de generoasa idee a mantuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care vad in ea izbavirea de suferinta vesnica.