De obicei, foarte multi parinti le spun copiilor lor sa nu mai planga. De multe ori, noi credem ca motivele pentru care plang copiii sunt banale si inutile, asa ca le spunem sa se abtina. Noi, adultii, plangem pentru motive serioase, ca de exemplu moartea cuiva apropiat, asa ca plansul unui copil pentru ca a pierdut o jucarie, de exemplu, ni se pare nesemnificativ si banal. Dar totusi, nu asa trebuie sa judecam lucrurile. Iata de ce aceasta logica nu functioneaza…
Mintea unui copil este nevinovata si deschisa, o „tabula rasa”, daca vreti. Mintea lor nu este inca deschisa pentru a percepe lumea asa cum o percepem noi. Pentru copii nu exista lucrurile serioase ca in cazul nostru; in lumea lor, a pierde o jucarie preferata este la fel de tragic ca si problemele noastre serioase.
Atunci cand spunem copiilor nostri sa nu mai planga, e ca si cum le-am spune ca nu este in regula sa expuna ceea ce simt. Noi le judecam emotiile si le comparam cu ceea ce ei sunt complet incapabili de a sesiza. Noi le spunem copiilor: „sentimentele nu conteaza”. Spunandu-le copiilor ca plang „fara niciun motiv”, le comunicam ca emotiile pe care ei le simt nu sunt vrednice de lacrimi.
Ca si copil, ne amintim cum parintii nostri ne spuneau: „Nu mai plange pentru lucruri stupide”, si, desi am incercat sa ne oprim, doar certandu-ne parintii, acest lucru ne facea sa plangem si mai tare. Astfel, am fost invatati sa ne ascundem sentimentele, sa ne refulam in noi insine, pentru a nu fi certati sau pentru a nu ne simti jenati. „Fetele mari nu plang”, „baietii mari nu plang”… cam asta ni s-a spus.
Cand le spunem copiilor nostri ce sa se simta, cum sa se simta si cand sa se simta, atunci ii invatam sa-si ingroape adevaratele lor emotii. Problema este ca emotiile, odata suprimate, se ingroapa si sentimentele reale care au nevoie cu atata disperare sa iasa la suprafata cand suntem adulti.
Nu este nicio coincidenta faptul ca atunci cand suntem adulti, cei mai multi dintre noi se simt jenati sau rusinati sa planga si, de cele mai multe, ne cerem scuze atunci cand ne exprimam emotional. Cu toate acestea, este in natura umana a ne simti emotiile, inclusiv furia si tristetea. Poate credem ca modul in care simtim momentul respectiv este o prostie, dar asta este adevarul. Ceea ce simtim este real pentru noi si numai noi putem intelege pe deplin lucrul acesta.

Atunci, ce-ar trebui sa facem atunci cand copiii plang? In loc sa le spunem copiilor sa nu mai planga, mai bine coboram la nivelul lor, sa avem empatie pentru emotiile si sa le spunem ca intelegem de ce ei sunt suparati. Le explicam de ce nu pot avea jucaria pe care si-o doresc; important este sa le vorbim intr-un mod calm si iubitor, la nivelul lor de intelegere. Dati-le importanta, explicati-le pe indelete copiilor vostri. Aceasta abordare nu este una usoara, fiind nevoie de multa practica, dar, pe termen lung, veti avea un copil fericit, care nu-si va mai ascunde emotiile si care va avea incredere neconditionata in voi.
Nu uitati… plansul este o parte din viata, si nu trebuie sa pretindem ca nu ar fi asa.