Mercur este prima planetă a sistemului nostru solar, fiind cea mai apropiată de Soare. Mercur, cu un diametru de 4.880 de kilometri la ecuator, se rotește pe axa sa la fiecare 58,65 zile și orbitează în jurul Soarelui pe o traiectorie alungită la fiecare 87,97 zile. Nu are atmosferă despre care să vorbim, deși poate avea gheață în cratere la cei doi poli. Temperatura în timpul zilei poate crește până la 426,7 °C, apoi noaptea poate ajunge la -184,4 °C. Șansa ca viața inteligentă să existe acolo este undeva între zero virtual și zero absolut.
Cu toate acestea, pe Mercur s-a crezut odată, sau cel puțin s-a speculat, că adăpostește ființe inteligente. Astfel, vizionarul din secolul al XVIII-lea, Emanuel Swedenborg, care a scris despre vizitele făcute pe alte planete (cu ajutorul extracorporalităţii), remarca faptul că locuitorii de pe Mercur dezaprobau exprimarea ideilor prin cuvinte, considerate a fi prea materiale; aşadar comunicarea lor se realiza prin intermediul ochilor. Deși posedă o memorie excelentă și o curiozitate nesățioasă, ei sunt plini de îngâmfare – considera Swedenborg.
În 1837, reverendul Thomas Dick a publicat lucrarea „Celestial Scenery”, unde a stabilit populația de pe planeta Mercur la… 8.960.000.000 de locuitori, ceea ce ar face ca acea lume mică să fie una extrem de aglomerată. Când îngerii l-au dus pe pastorul Thomas Lake Harris (1823–1906) prin Cosmos, acesta a făcut o oprire la Mercur, unde Harris a observat o „lume a filozofilor creștini platonici (…) binele, utilul, frumosul și adevărul fiind mult transcense.”
Mai serioase și mai influente din punct de vedere științific au fost eforturile proeminentului astronom italian Giovanni Schiaparelli. În anii 1880, Schiaparelli a căutat să cartografieze suprafața lui Mercur, în acest proces ajungând la concluzia eronată (deși nu a fost infirmată în mod decisiv până în anii 1960) că Mercur se află într-o „blocare gravitațională” care menține o parte întotdeauna îndreptată către Soare. Această interpretare a permis teoretizarea existenţei unei „zone crepusculare” – una care mărginește partea prea caldă și partea prea rece, aici existând un climat temperat, prietenos cu viața.
Ca și alți astronomi ai perioadei, Schiaparelli a crezut că Mercur are o atmosferă și a luat notă de observațiile petelor întunecate (în realitate cratere sculptate de meteoriți) pe care le-a considerat „analoage cu mările noastre”. Deși și-a măsurat cuvintele, astronomul a lăsat impresia clară că toate condițiile favorizează prezența unor fiinţe inteligente. Alți astronomi de la sfârșitul secolului al XIX-lea au preluat ideea, deși niciunul nu a pretins că a detectat dovezi directe ale mercurienilor vii.
Într-un interviu din 1902, proeminentul profesor George W. Hough, șeful departamentului de astronomie al Universității Northwestern, a declarat unui reporter că, după decenii de observare prin telescopul de observație Dearborn, a descoperit că Mercur, Venus și Marte sunt planete asemănătoare Pământului. „Locuitorii de pe Venus, Mercur sau Marte, după un proces de evoluție început cu milioane și milioane de ani înainte ca Pământul să-și asume forma actuală, trebuie să fie înaintea noastră în civilizație”, a spus el.
Mercur, la fel ca toate planetele din sistemul nostru solar, s-a considerat că ar putea adăposti viață, când de fapt nu are atmosferă și temperaturile sale de suprafață variază de la aproximativ 450 °C. în timpul zilei şi până la -170 °C noaptea.