Ultima lună a anului în vechiul calendar roman, din care lipsea ianuarie şi februarie, era a zecea (decenii), de unde şi numele de „decembrie”. Vechiul nume popular românesc al lunii era Indrea, Andrea sau Andrea după numele Sf. Andrei, sărbătorit în pragul ei. În zone restrînse circula şi numele de Ningău, sau Neios de la ninsoare sau nea.
Încă din antichitate, popoarele au avut în această lună o mulţime de sărbători corespunzătoare credinţelor lor precreştine. O serie de practici, credinţe şi obiceiuri au trecut în folclor şi ecourile lor se resimt şi astăzi pretutindeni.
Naşterea Domnului sau Crăciunul este o sărbătoare spiritualizată, semnificaţiile reînnoirii, purităţii, bucuriei, cinstirii copiilor şi cultului familiei fiind descinse din naşterea în chip minunat a Dumnezeiescului Prunc în ieslea din Bethleem.
În legătură cu Crăciunul, poporul nostru are una dintre cele mai bogate şi mai frumoase creaţii de colinde şi cîntece de stea. Dacă originea colindelor – adică a textelor profane, cum sunt Colinda Cerbului (pe alocuri a Bourului), Vineţelele, Colinda judelui, Colinda gazdei, cea la casă fără copii, la casă cu fată mare, la casă cu feciori, Colinda mărului etc. – poate fi dusă la tradiţia romană, cea a cântecelor de stea se găseşte în textele biblice. Dar creatorii populari s-au transpus atât de mult în momentul şi timpul biblic, încât imaginaţia lor şi-a luat libertatea de a îmbogăţi considerabil faptele, îmbrăcându-le într-un admirabil veşmânt de poezie.
În acest domeniu, sufletul creator al poporului nostru şi-a îmbogăţit tezaurul său artistic cu o extraordinară varietate melodică. Cu un remarcabil simţ al măsurii şi al sensului, creatorii anonimi au înţeles că melodiile acestea cântate de ei pe uliţe, în curţi şi prin case nu pot fi nici asemenea celor cântate în biserică, dar, pe de altă parte, prin textul deosebit pe care-l poartă, nici asemenea celor care le traduceau sentimentele faţă de semeni sau faţă de natură. De aici această individualizare a muzicii colindelor şi a cântecelor de stea, individualizare care la noi cunoaşte o varietate unică.
Se ştie cum, când şi de cine sunt cântate. Se ştie de asemenea că în zilele Crăciunului mai colindă pe la casele oamenilor şi la uşa bisericilor pitoreştile grupuri costumate în irozi românizaţi. Dacă originea „Vicleimului” se găseşte în drama liturgică medievală care de prin sec. al X-lea a început să se joace din Spania („Los trés Reyes Magos”) până în Polonia, nu este mai puţin adevărat că strămoşii noştri nici n-au tradus-o, nici n-au copiat-o. Au preluat-o doar ca idee, recreând-o într-o formă concentrată, în spiritul şi versul popular românesc uşor de reţinut şi reprodus oral.
Cea mai amplă datină de Crăciun este Ceata, în unele zone din Transilvania numită şi Junii, Butea etc. De obicei se constituiau două cete: ceata mare – a feciorilor cu armata făcută – şi ceata mică – a celor mai tineri. De Sf. Nicolae grupurile de feciori se adunau şi-şi alegeau membri cetei, fiecare având o anumită funcţie, mai importante fiind cea de jude (vătaf) al junilor şi cea de crâşmar (chelar). După alegere sau la o săptămână, ceata îşi căuta o gazdă în sat, fiecare membru aducând aici o cantitate de vin stabilită. Se strângeau apoi în fiecare seară şi învăţau colinde, primind o raţie limitată de vin pentru dresul glasului. În unele părţi după repetiţii plecau acasă, în altele rămâneau aici în permanenţă, iar în altele nu mai părăseau casa comună cu o săptămână înainte de Crăciun. În timpul acesta, le gătea gazda cu bucate aduse de membri familiei lor, serviciu pentru care ei îi aduceau şi-i tăiau un car sau două de lemne. în unele seri primeau vizita fetelor, care le aduceau diferite bunătăţi de post. Serile acestea deveneau adevărate şezători, la care participa adesea şi vioristul cetei.
Ceata colinda în noaptea de ajun cântând colinda potrivită fiecărei gazde şi primind în dar colaci, carne, cîrnaţi, bani etc. Unde era o fată de măritat pe alocuri o şi jucau. În dimineaţa de Crăciun ceata, cu judele şi stegarul în frunte, mergea la biserică, după care continuau colindatul. În unele părţi capra şi matahala (măscăriciul), care făceau parte tot din ceată, colindau împreună cu ea, în alte părţi şi separat. A doua zi și în toate zilele de sărbătoare până la Anul Nou, ceata organiza joc. Cu această ocazie se făcea „băgarea fetelor în joc”. Este vorba de fetele tinere care numai jucate de un membru al cetei cu acest prilej deveneau „fete mari”, cu dreptul de a se mărita. Cele rămase nejucate erau obligate să mai aştepte un an, privind numai cum joacă altele la horele şi nunţile satului. Ceata sau „Butea” se spărgea în unele părţi de Anul Nou, iar în altele de Sf. Ioan.