Imaginea unei vrăjitoare care zboară pe o mătură este iconică, dar nu este atât de veche ca ideea de vrăjitorie în sine, care datează din primele zile ale omenirii. Astfel, cea mai veche reprezentare vizuală cunoscută a vrăjitoarelor zburătoare apare într-o lucrare – „Le champion des dames” („Apărătorul doamnelor”) – scrisă de poetul francez Martin Le Franc.
În acest moment, acuzațiile de vrăjitorie se concentrau tot mai mult asupra femeilor. Îmbrăcămintea figurilor din textul lui Le Franc le înfățișează ca provenind din rândurile marginale ale societății medievale. La fel și instrumentele pe care zboară: toiagul și măturile erau unelte pentru treburile casnice obișnuite.
Ideea că vrăjitoarele ar putea zbura a servit ca bază pentru o altă idee, şi anume că vrăjitoarele se adunau în grupuri mari numite sabat. Aceste adunări, la rândul lor, au accentuat presupusa amenințare pe care vrăjitoarele o reprezentau asupra societăţii creștine.
Chiar și după ce ideea vrăjitoarelor zburând pe mături a fost introdusă în societatea europeană, ea nu a fost ușor acceptată. Mulți dintre cei care au scris despre vrăjitorie în acest moment, inclusiv Martin Le Franc, erau destul de sceptici cu privire la realitatea vrăjitoarelor zburătoare. După cum s-a dovedit, autoritățile puteau percepe în continuare o amenințare chiar dacă credeau că zborul vrăjitoarelor este imaginar.
Unele texte medievale au acceptat pe deplin ideea că vrăjitoarele zburau, adesea pe mături sau toiag. Într-un text, este descris un grup de vrăjitoare care călătoreau cu toiage unse cu un unguent magic și zburau în munți pentru a aduna gheață, în scopul de a provoca furtuni de grindină.
Alte texte, însă, nu erau sigure că un astfel de zbor era real. Astfel, se sugera faptul că vrăjitoarele care pretindeau că zboară, de fapt ar fi fost „amăgite” de către diavol. Acest lucru s-a inspirat dintr-o lege bisericească de la începutul secolului al X-lea despre femeile care pretindeau că noaptea călăreau pe anumite „fiare” în trenul zeiței păgâne Diana, pe care autoritățile creștine o înțelegeau ca fiind un demon deghizat. Legea bisericească spunea că un astfel de zbor nu era unul real și că oricine credea așa ceva era „sedus de iluzii și fantasme ale demonilor”. Nu se prevedea nicio pedeapsă directă, dar preoții erau mandatați să predice împotriva acestor „necredincioși”.
Cercetătorii au speculat că unguentele menționate adesea în relatările despre un astfel de zbor ar fi putut funcționa ca halucinogene, producând senzații de zbor.