Mihai Eminescu este considerat a fi cel mai mare poet român al tuturor timpurilor. Dar, înmormântarea sa a fost o mare dezamăgire pentru contemporanii săi, în sensul că lui Eminescu nu i s-a acordat respectul care i s-ar fi cuvenit pe ultimul drum, atunci când a fost îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Această dezamăgire o putem constata dintr-o revistă culturală – „Familia” – care a publicat în luna morţii lui Eminescu (iunie 1889) următorul editorial (am făcut micile corecţii gramaticale necesare limbii române al secolului XXI):
– A fost un luceafăr al poziei române, a trăit în mizerie, dar a venit moartea, i s-a făcut milă de suferinţele lui şi i-a stins viaţa. E bine, cel puţin la înmormântare i s-au dat onorurile cuviincioase?
– Primele informaţii ne spuneau că înmormântarea lui a fost strălucită. Aşă o anunţarăm şi noi la începutul necrologului din numărul trecut; dar până la urmă, unul din corespondenţii noştri de la Bucureşti ne-a scris că n-ar putea zice c-a fost lume multă. De-atunci aflarăm şi din alte ziare că înmormântarea a fost simplă şi că numărul celor prezenţi n-a fost tocmai mare. Un cerc de oameni de litere, colegi şi prieteni ai decedatului, câţiva miniştri, pe al căror rug a jertfit poetul o bună parte din talentul său, apoi tinerimea, era întregul cortegiu funerar.
– Cetăţenii din capitala României – proprietari, comercianţi şi industriaşi – şi-au continuat lucrul zilele şi n-au luat act de moartea unui poet român, care singur a făcut mai mare glorie ţării sale decât ei toţi.
– În alte ţări, când se îngroapă un poet mare, totă naţiunea resimte jalea adâncă, iar oraşul unde se săvârşeşte înmormântarea se imbracă în doliu. Justiţia, baroul, magazinele, întreprinderile – toată viaţa publică şi privată îşi sistează cursul normal; toate clasele, corporaţiile şi întreprinderile particulare, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, ţin să-şi facă datoria prezentându-se la cortegiul mortuar. Steaguri negre atârnă la toate casele şi bărbaţi de frunte se însărcinează cu discursurile de adio. La înmormântarea lui Eminescu nimic din acestea nu s-a văzut…
– Se scrie că dânsul dorise ca să fie înmormântat simplu. Scuză ieftină, când nu ai ce să mai spui. Dar şi simplitatea se putea exprima în mod mai demn. Oare simplitatea a cerut să se ţină atâtea discursuri? Sau doar de aceea au vorbit patru inşi, pentru ca să se probeze şi cu ocazia asta că noi românii suntem buni de gură?
– Desigur că era nu numai mai simplu, dar şi mai impunător, să se fi ţinut numai două discursuri; unul în oraş, altul în cimitir. Cel dintâi trebuia să-l rostască preşedintele Academiei, dl Mihail Kogălniceanu, în faţa Academiei, în numele primului nostru areopag literar, care e reprezentantul şi depozitarul ştiinţei şi artei române. Academia nostră, care a uitat să se onoreze prin alegerea de membru a lui Eminescu, care nu şi-a adus aminte să-i ofere vreun premiu literar, cel puţin la trecerea-i din viaţă putea să-i aducă acest tribut al recunoştinţei şi stimei.
– Iar la mormânt, nimeni altul decât dl Titu Maiorescu putea să ia cuvântul de adio… Acesta ni s-a părut atât de natural, atât de logic, atât de imperativ, încât din capul locului nu ne-am indoit că se va face aşa…
– Aceste discursuri le-am aşteptat noi. Ne pare rău că aşteptarea noastră nu s-a realizat. Ele ar fi fost de ajuns. S-au ţinut însă patru şi totuşi n-au fost destule, tot a mai lipsit ceva – vorba oamenilor cu titlu competent de a lua cuvântul.