Imagine: publicdomainpictures.netpublicdomainpictures.net (Commons Creative – free)
Undeva în anii 70, un caz, între multe altele, a făcut senzaţie. Un submarin se află la mii de mile marine distanţă de ţărm. De pe mal, un om îi transmite comandantului navei un ordin, dar nu pe căile de comunicaţie obişnuite, ci printr-o încordare, printr-un apel pur cerebral (sau, poate, senzitivo-cerebral). Ordinul e primit şi executat întocmai!
Situată printre cele mai contestate fenomene, telepatia – transmiterea de gânduri şi senzaţii la distanţă – tinde în prezent spre explicaţii ştiinţifice coerente, perfect verosimile. Conform teoriei undelor electromagnetice, de exemplu, fenomenul de comunicare telepatică ar reprezenta o formă de legătură între un emiţător (om) şi un receptor (om sau obiect neînsufleţit) pe calea propagării undelor electromagnetice lungi şi foarte lungi. Aceasta în anumite condiţii de transmisie riguros asigurate: luminozitate filtrată, eliminarea obiectelor inutile din câmpul vizual, îndepărtarea emoţiilor şi grijilor, convingere, luciditate privind natura experienţelor întreprinse etc.
În lucrările de sinteză ale lui Ferdinand Klere, fenomenele telepatice sunt interpretate în lumina unor discipline moderne (teoria informaţiei, bionica, psihologia, cibernetica ş.a.m.d.). Acesta numeşte noua ştiinţă „Psihotronica”, ceea ce cu alte cuvinte vrea să însemne „electronica psihică a gândirii”. În cadrul acesteia se disting trei ramuri mai importante: telepatia = transmiterea informaţiei psihice de la un creier la altul, pe cale directă; psihokinezia = acţiunea creierului asupra obiectelor neînsufleţite; telegnoza = cunoaşterea telepatică a evenimentelor trecute şi prezente, precum şi a efectelor lor asupra organismului.
În fosta URSS s-a înfiinţat la sfârșitul anilor 60 primul laborator de parapsihologie, pe lângă secţia de bioinformaţii a Asociaţiei de telecomunicaţii. Studiile acestuia urmăreau în principal descifrarea mecanismelor de modulare şi transmitere a radiaţiilor bioenergetice sau psihotronice, ca agenţi purtători ai telepatemelor (semnale de informaţie cerebrală transmisă). Prin modularea şi demodularea (codificarea şi decodificarea) informaţiei telepatice se pot comunica către creier ordine, imagini vizuale şi auditive. Sunt fapte, verificate prin numeroase probe de laborator, pentru care se foloseşte o aparatură extrem de specializată şi de sensibilă.
Dar, telepatia suscită încă multe întrebări. Dacă descoperirea vitezei luminii a făcut posibilă explicarea recepţionării concomitente, la mari distanţe, a emisiunii telepatice, nu aceeaşi certitudine avem despre modul cum se amplifică de mii de ori voltajul bioundelor cerebrale, pentru a putea fi transmise la distanţe foarte mari (la cca 6.000 km.). Se pare că amplificatorul îl constituie zona de la baza creierului, zona afectivităţii maxime, ceea ce explică şi conţinutul obişnuit, de emoţii negative, al emisiunilor.
Asemenea probleme ridică şi natura bioundelor telepatice, mult deosebite de undele radio. Astfel, se pare că undele telepatice traversează medii metalice ecranante sau mediul acvatic, ceea ce nu se întâmplă cu undele radio. Pe de altă parte, dacă filiaţia codurilor genetice justifică, într-un fel, precizia comunicărilor telepatice dintre părinţi şi copii sau rude, rămâne încă nedescifrat mecanismul reglării receptorului pentru primirea selectată a unei anumite emisiuni şi nu a alteia.
Profesorul Edmond Dewan, de la Centrul din Bradford (Massachusetts) a determinat un creier electronic să pronunţe cuvântul ”cibernetică”, transmiţându-i biounde cerebrale alfa prin casca de electroencefalografie (cu ajutorul codului Morse). Savantul rus Kogan a găsit chiar un algoritm ai cărui indici permit determinarea gradelor de justeţe ale imaginii primite de receptor în emisiunile telepatice.
Cei mai mulţi dintre specialişti consideră că toţi oamenii sunt dotaţi cu posibilităţi telepatice, dar că pe parcursul evoluţiei istorico-sociale aceste disponibilităţi s-au atenuat mult, prin crearea altor metode şi mijloace de comunicare mai civilizate şi mai eficiente. De aceea, antrenamentul cuplurilor – emiţător, receptor – este o condiţie a dezvoltării capacităţii telepatice.