Celebrul imparat francez Napoleon s-a nascut si a crescut in atmosfera asfixianta a necredintei secolului XVIII, inzestrat cu un creier bogat, fiind un geniu minunat. Niciodata nu s-a aratat ateu sau necredincios. Din contra, recunoaste ca religia este cel mai esential element al naturii omenesti si cel mai sigur sprijin al moralei publice si vietii fericite. Citea Scripturile in toate peripetiile sale zbuciumate si isi manifesta caracterul sau crestinesc intotdeauna.
Exilat fiind in insula Sf. Elena si intretinandu-se odata cu generalul Bertrand asupra cugetarilor sale teologice si filozofice, despre Hristos si Evanghelie, Napoleon ne-a lasat urmatoarea marturie despre credinta sa in Hristos:
„Este adevarat ca Hristos ne infatiseaza o multime de mistere si ne porunceste cu o autoritate divina sa credem in ele, spunandu-ne numai urmatorul cuvant: Eu sunt Dumnezeu. Desigur, trebuie credinta ca sa admitem acest articol, din care purced toate celelalte articole ale credintei crestine.
Admitandu-se odata dumnezeirea lui Iisus, invatatura crestina devine hotarata si simplificata ca si algebra; iar reciprocitatea si unirea acestei divine stiinte, instructive si mantuitoare, devine inteleasa de toti. Invatatura crestina, bazata pe Scriptura, explica minunat traditiile lumii, si atat de bine le defineste si le lumineaza, incat celelalte dogme se leaga cu ele, cum se leaga belciugele unui lant, unul cu altul.
Marturisesc ca persoana lui Iisus este un mister mare, insa acest mister dezleaga toate misterele celorlalte persoane. Tagaduieste pe Hristos si lumea ramane o enigma oribila; admite pe Hristos si crede intr-insul, si ai minunata explicatie a istoriei lumii si a omului. Crestinismul intrece filozofiile si toate religiile. Crestinii nu se insala in ceea ce priveste justa judecata a naturii lucrurilor si nimeni nu le poate imputa amanuntimea si sarlatania ideologilor si liberilor cugetatorii, care si-au inchipuit sa dezlege marea enigma a crestinismului prin discutii scolastice si desarte.
Crestinismul spune in toata claritatea si simplicitatea ca pe Dumnezeu nu l-a vazut nimeni. Dumnezeu a descoperit oamenilor despre sine, cat a binevoit si cum a voit. Descoperirea lui Dumnezeu este un mister pe care cuvantul si spiritul omenesc nu sunt in stare sa-L conceapa, dat findca Dumnezeu a vorbit, datoram credinta vorbirilor Sale. Aceasta cere ratiunea si cuvantul sanatos.

Evanghelia lui Hristos poseda o putere misterioasa, energica si calda, care invioreaza marea si farmeca inima. Cine stie sa o citeasca, simte entuziasmul acela pe care-l inspira stralucitul si maiestuosul cer instelat. Evangelia nu e o carte simpla, ci o fiinta vie, care subjuga subiectul si vesnica ei imparatie. Fricos niciodata nu se contrazice, nici nu se indoieste sau ezita in invatatura sa, si cea mai mica afirmatie a sa, plina totdeauna de simplitate si viata, stapaneste si formeaza atat pe incult cat si pe intelept, cand i se da cuvenita atentie si elavie. In nicio alta parte ca in Evanghelie nu gasim idei frumoase si principii de o morala inalta. Citirea Evangheliei stapaneste spiritul nostru si poate sa-l sfinteasca. Si odata stapana pe constiinta noastra, ne iubeste mereu ca un prieten sincer si credincios. Atunci insusi Dumnezeu devine prietenul nostru, tatal nostru si intr-adevar Dumnezeul nostru. Sufletul fermecat de frumusetea Evangheliei, nu-si mai apartine lui, ci sfintei Vointe a lui Dumnezeu, care guverneaza toate cugetarile si parerile Lui.
Ce alta dovada despre Dumnezeirea lui Hristos? Imparatia Lui vesnica si absoluta are numai un scop: frumusetea morala a oamenilor, pacea constiintei, imparatia adevarului si sfintenia sufletului. In fine, iata si ultimul argument al meu: nu ar exista Dumnezeu in cer, daca un om simplu a putut sa conceapa si sa duca la bun si deplin sfarsit planul gigantic, de a fura cultul divin uzurpand numele lui Dumnezeu. Si totusi, Iisus a indraznit si facut acest lucru. El singur a spus cu claritate si cu cuviinta unui Dumnezeu: Eu sunt Dumnezeu. Deci intr-adevar este Dumnezeu. Istoria omeneasca nu cunoaste alt exemplu ca acesta. Mitologia greaca si romana nu spun nicaieri ca Jupiter si zeii ceilalti s-au divinizat singuri. Acest lucru, fireste, trebuia sa fi fost o fapta proasta si ridicola, caci oamenii posteriori au divinizat pe oamenii celebri: eroii, regii si binefacatorii lor din antichitate.
Toti oamenii ne tragem de la o spita. Alexandru cel Mare a voit sa se numeasca fiul lui Jupiter, dar toata Grecia a ras si a blamat cutezanta regelui arogant, iar divinizarea imparatilor Romei niciodata n-a fost ceva serios. Mahomed si Confucius s-au prezentat ca profeti si slujitori lui Dumnezeu, iar zeii brahmani ai indienilor sunt o inovatie psihologica. Cum atunci un iudeu, a carui persoana istorica este confirmata mai bine ca a oricarui alt contemporan, el singur fiu de dulgher, se recomanda ca Dumnezeu si creator al tuturor?
Da, Hristos vrea si pretinde iubirea oamenilor, adica cel mai greu lucru din lume pe care zadarnic il cere inteleptul de la prietenii sai, tatal de la copiii sai, sotia de la sot, fratele de la frati; intr-un cuvant, cere inima noastra, o cere absolut si fara altceva si el singur o primeste. Cugetand, din toate acestea, ajung la divinitatea sa. Alexandru, Cezar, Hanibal, Ludovic al XIV-lea, cu toata stralucirea si geniul lor mare, n-au facut nimic; au cucerit lumea, dar n-au putut sa aiba niciun prieten, caci poate sunt numai eu singur care iubesc pe Cezar si Alexandru.
Intemeietorii religiilor omenesti de pe Pamant n-au avut nici macar ideea acestui spiritual amor, care este viata crestinismului, sub frumosul cuvant al iubirii. Omul, care din natura este slab, intre altele, poarta si simtul adanc al neputintei de a convinge pe altii ca sa-l iubeasca in sinceritate si la infinit. Astfel cea mai mare minune a lui Hristos este, fara indoiala, imparatia iubirii. El singur, ca Dumnezeu, a putut ridica inima oamenilor pana la invizibil, pana la jertfa timpului.
Toti cati cred cu sinceritate in Hristos simt cu bucurie si transformare divina aceasta iubire minunata si supranaturala, foc sacru care s-a dat pe pamant de cate noul Prometeu, foc divin, a carui putere, intindere a hotarelor, nu le poate ataca timpul.
„Sa nu credeti ca am venit sa aduc pace pe pamant, ci sabia”, a spus El. Sabia iubirii si adoratiei, sabia care va ajuge pana la despartirea sufletului si spritului, constiintei si inimii. Eu, Napoleon, am admirat mai ales aceasta sabie, si am cercetat-o cu evlavie, si aceasta-mi dovedeste absolut Dumnezeirea lui Hristos. Eu inspiram multimii barbatilor eroi care mureau pentru mine, dar departe de a compara entuziasmul soldatului cu iubirea crestineasca. Era necesara prezenta mea pe campul de lupta; magnetismul privirii mele, tonul vocii mele si cuvantul meu aprindeau focul dragostei de glorie in inimile lor. Desigur posed acest mister magic al puterii care inalta spiritul, dar n-am putut ca sa-l redau nimanui. Deci, niciunul din generali nu l-a mostenit; nici n-au putut macar sa-l inteleaga.
Acum, cand ma gasesc in insula Sf. Elena, acum cand sunt singur si pironit pe aceasta stanca, cine se lupta, sau cine cucereste regate pentru mine? Unde sunt curtezanii si prietenii mei, ai nenorocirii mele? Cine se gandeste la mine? Cine se misca pentru mine in Europa? Cine mi-a ramas credincios? Unde-s prietenii mei?
Da, viata noastra lumineaza toata stralucirea coroanei si imparatiei, si viata ta, Betrand, stralucea cum straluceste bolta aurita din Palatul Invalizilor la razele Soarelui; dar au intervenit nenorociri si aurul incet s-a dus, s-a spalat de ploaie. Acum suntem plumb si peste putin vom fi pamant si cenusa. Acesta este sfarsitul oamenilor mari. Astfel s-a sfarsit si Cezar si Alexandru. Oamenii te uita: numele imparatului si cuceritorului devine teza scolilor; faptele noastre mari cad sub nuiaua unui profesor care ne injura sau ne lauda.
Ce bogatie de cugetari despre marele Ludovic. Abia si-a dat sufletul marele imparat si imediat au dispretuit si au batjocorit trupul sau mort. Peste putin, aceeasi soarta ma asteapta si pe mie. M-a ucis oligarhia engleza si mor de timpuriu, iar corpul meu va fi hrana viermilor. Iata sfarsitul marelui Napoleon. Ce abis mare intre nenorocirea mea si imparatia vesnica a lui Hristos, care se propovaduieste, se adora, se iubeste si traieste in toata lumea. Iata moartea lui Iisus. Moartea unui Dumnezeu.
Prin urmare, nu intelegi, generale, ca Iisus Hrstos este Dumnezeu? Pacat! Am facut rau ca te-am ridicat la rangul de general!”