Domnia lui Mihai Viteazul a fost consemnată în mai multe cronici, care i-au dus faima în toată Europa. Una dintre aceste cronici, poate cea mai cunoscută în Europa secolului al XVII-lea, este aceea scrisă de Stavrinos pe când se afla închis în cetatea Bistriţei. Cronica, scrisă după asasinarea lui Mihai Viteazul şi redactată în greceşte sub forma unui poem în versuri – intitulat în româneşte „Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai Voievod” – s-a bucurat de o largă răspândire, fiind publicată în mai multe ediţii, traduceri şi adaptări, în timp ce autorul său, Stavrinos, a murit de moarte violent ucis în 1623, de Ştefan Tomşa, domnul Moldovei.
La noi, începând din 1837, poemul a fost tradus şi publicat de mai multe ori, după diferite ediţii străine şi s-a amintit despre el în „Dare de seamă despre publicaţiunea domnului Emile Legrand: «Recueil de poemes historiques en grecque vulgaire relatifs a La Turquie et aux Principautés Danubiennes — Paris, 1877”, prezentată de V.A. Urechia Societăţii Academice Române, în sesiunea din 1877. Din aceasta aflăm că volumul publicat de E. Legrand, profesor la Şcoala naţională de limbi orientale din Paris, cuprinde 7 poeme, printre care şi poemul lui Stavrinos, cu peste 1 300 versuri. Legrand a tradus poemul după o ediţie apărută la Veneţia în 1762, dar el aminteşte că are cunoştinţă şi despre o ediţie din 1688, imprimată tot la Veneţia.
Un fapt semnificativ, demn de remarcat, este că din lucrare mai aflăm că pe coperta volumului apare imprimat un facsimil de pe o medalie a lui Mihai Viteazul. „Am pus – scrie Legrand – pe coperta acestui volum gravura medaliei ce o bătu cu efigia sa Mihai Viteazul, după ce întruni toate provinciile române sub autoritatea sa, în 1600″. Manuscrisul poemului compus de Stavrinos a fost cunoscut şi de Gh. Palamede, care este, se pare, ostaş în oastea domnului muntean şi ia parte la luptele acestuia. Palamede, pe lângă amintirile proprii, a folosit şi acest poem atunci când, în 1607, a compus, tot în greceşte, un alt poem închinat de asemenea lui Mihai, publicat şi adnotat pentru prima dată în 1881, la Paris, de acelaşi E. Legrand.
La noi, cei dintâi care, în 1896, s-au ocupat de poemul acesta au fost G. Dem. Teodorescu şi C. Erbiceanu, pentru ca, în 1905, O. Tafrali să publice prima lui traducere integrală în româneşte, sub titlul „Poema lui Gheorghe Palamede despre viaţa lui Mihai Viteazul, scrisă în 1607”. De fapt, ea nu este lucrarea originală a lui Palamede – care nu s-a păstrat -, ci o copie făcută în martie 1624 de Dimitrie Temenos, după cum el însuși mărturisește, la finele manuscrisului, aflat astăzi la British Museum. După traducerea lui O. Tafrali, titlul românesc al manuscrisului londonez este următorul: „Istorie cuprinzând toate faptele, vitejiile şi războaiele prea strălucitului Mihai Voevod, domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei, până în ziua sfârşitului său, scrisă şi alcătuită de Gheorghe Palamede, pe când se afla la curtea prea strălucitului duce de Ostrog, domnul domn Vasilie cneazul de Ostrog, luna decembrie în 15, anul 1607”.
Ceea ce conferă o deosebită valoare poemului scris de Palamede este faptul că el cuprinde şi două portrete ale lui Mihai Viteazul, necunoscute la noi până în 1938, când Emil Vârtosu le reproduce de pe fotografiile manuscrisului primite de la British Museum, prin intermediul doctorului D. Mateescu, secretarul general al Asociaţiei anglo-române. Portretele, lucrate în peniţă de Palamede şi copiate de Temenos, au fost semnalate de E. Legrand, care le-a găsit lipsite de valoare artistică, neglijând latura lor istorică, semnificativă.
Portretul, reprezentând bustul lui Mihai, aduce preţioase indicaţii privind îmbrăcămintea şi sabia voievodului; cel ecvestru, primul de acest gen cunoscut ca aparţinând lui Mihai, este interesant prin buzduganul, armura şi încălţămintea purtată de voievod, precum şi prin panaşele ce împodobesc capul calului care, poate, simbolizează cele trei tiluri turceşti, însemnele de domnie acordate de sultani domnitorilor noştri. Ambele portrete prezintă acest text: „Portretul este fără viaţă, are însă privirea vie şi de vrea, cumva, cineva să ştie al cui este, este al lui Mihai, acel vestit domn, de care s-au înspăimântat turcii, de la mic la mare”. Cele două portrete, şi astăzi destul de puţin cunoscute, prin elementele realiste cuprinse, amplifică iconografia lui Mihai Viteazul şi a ostaşilor din timpul său.