In timpul domniei Stefan al Angliei (1135-1154), au avut loc o serie de aparitii ciudate in satul Woolpit, din regiunea Suffolk. In vremea recoltelor, in timp ce seceratorii lucrau la camp, doi copii au iesit din santurile adanci, sapate pentru a prinde lupii, cunoscute drept capcane pentru lupi (de unde si numele satului). Copiii, un baiat si o fata, aveau pielea verde si purtau haine ciudate, din materiale necunoscute. S-au plimbat prin jur uimiti, vreme de cateva minute, inainte de a fi dusi de tarani in sat, unde localnicii s-au adunat sa-i priveasca. Nimeni nu intelegea limba vorbita de copii, asa ca au fost dusi in casa mosierului local, Sir Richard de Calne, la Wikes. Aici au izbucnit in lacrimi si, vreme de cateva zile, au refuzat sa manance painea si celelalte merinde care li s-au oferit. Dar cand s-au adus pastaile proaspat culese, copiii infometati au facut semne disperate ca vor sa manance. Cand copiii au desfacut vrejurile si n-au gasit nimic inauntru s-au pus din nou pe plans. Dupa ce li s-a aratat cum sa desfaca pastaile, copiii au supravietuit cu aceasta mancare mai multe luni, pana cand au inceput sa se obisnuiasca si cu gustul painii.
Cu timpul, baiatul, care parea mai mic decat fata, a devenit deprimat. S-a imbolnavit si a murit. Dar fata s-a adaptat la noua sa viata si a fost botezata. Pielea ei si-a pierdut treptat culoarea verde si a devenit o tanara sanatoasa. A invatat engleza si s-a casatorit cu un barbat la King’s Lynn, in districtul invecinat, Norfolk, devenind „zburdalnica si nechibzuita”. Unele surse sustin ca si-a luat numele Agnes Barre, iar barbatul cu care s-a casatorit era un batran ambasador al lui Henric al Il-lea.
Cand a fost intrebata despre trecutul ei, fata nu a reusit decat sa relateze detalii vagi despre locul din care au venit copiii si cum au ajuns la Woolpit. A afirmat ca ea si baiatul erau frati si venisera din „taramul Sfantului Martin”, unde era crepuscul continuu, iar toti locuitorii erau verzi. Nu era sigura unde se afla caminul ei, dar un alt taram „luminos” putea fi vazut dincolo de un „rau de dimensiuni considerabile”, care il despartea de al lor. Si-a amintit ca, intr-o zi, aveau grija de turmele tatalui pe camp si le-au urmat intr-o pestera, unde au auzit niste clopote puternice. Vrajiti, au mers prin intuneric mult timp, pana cand au ajuns la gura pesterii (probabil capcana pentru lupi), unde au fost imediat orbiti de lumina puternica a soarelui. Au ramas acolo pentru o vreme plini de uimire, iar cand zgomotele cosasilor i-au inspaimantat, s-au ridicat si au incercat sa scape, dar nu au reusit sa gaseasca intrarea in pestera inainte de a fi prinsi.
Sa existe vreo urma de adevar in aceasta poveste extraordinara sau ar trebui catalogata drept una dintre istoriile fantastice ale cronicarilor englezi din Evul Mediu? Cele doua surse originare provin din secolul al XII-lea. Prima este William de Newburgh (1136-1198), un istoric si calugar englez din Yorkshire. Lucrarea sa principala, Historia rerum Anglicarum, este o istorie a Angliei din 1066 pana in 1198, in care include si povestirea copiilor verzi. Cealalta sursa este Ralph de Coggeshall (mort in jurul anului 1228), al saselea abate al Abatiei Coggeshall din Essex, din 1207 pana in 1218. Relatarea sa despre copiii verzi este inclusa in Chronicon Anglicanum (Cronica engleza), la care a lucrat intre anii 1187 si 1224. Dupa cum se poate observa din aceste date, ambii autori au mentionat incidentul la multi ani dupa ce se presupune ca a avut loc.
Ralph de Coggeshall, care locuia in Essex, districtul invecinat cu Suffolk, ar fi avut cu siguranta acces direct la oamenii implicati in acest caz. De fapt, el precizeaza in cronicile sale ca a auzit adesea aceasta povestire de la Richard de Calne insusi, pentru care Agnes a lucrat ca servitoare. Dimpotriva, William de Newburgh, care locuia intr-o manastire indepartata din Yorkshire, nu ar fi avut acces direct la descendentii martorilor acestor evenimente, desi a folosit sursele istorice contemporane, dupa cum reiese din cuvintele sale: „Am fost coplesit de numarul si competenta martorilor”.
Diverse explicatii au fost furnizate pentru enigma copiilor verzi din Woolpit. Cea mai excentrica sugereaza ca acesti copii provin dintr-o lume ascunsa in interiorul pamantului si ca au pasit cumva printr-o usa dintr-o dimensiune paralela sau ca sunt extraterestri ajunsi din intamplare pe pamant. Un sustinator al acestei din urma teorii este astronomul scotian Duncan Lunan, care sugereaza ca acesti copii erau extraterestri transportati pe pamant de pe o alta planeta, din greseala, in urma unei erori a transmitatorului de materie.

O legenda locala leaga copiii verzi de Copilasii din Padure, o povestire populara, publicata pentru prima oara in Norwich, in 1595, al carei decor ar fi fost Padurea Wayland, aproape de Padurea Thetford, la granita dintre Norfolk si Suffolk. Povestirea descrie un conte medieval din Norfolk, unchiul si tutorele a doi copii mici, un baiat (de trei ani) si o fetita mai mica. Pentru a le mosteni banii, unchiul angajeaza doi barbati care sa-i duca in padure si sa-i omoare, dar barbatii nu reusesc sa comita fapta si ii abandoneaza in Padurea Wayland, unde, in cele din urma, mor de foame si frig. Varianta Woolpit muta trama in Padurea Woolpit, chiar langa sat, iar aici copiii supravietuiesc unei incercari de otravire cu arsenic. Ajung pe parloaga Woolpit, unde sunt gasiti de cosasi. Arsenicul a fost pentru unii explicatia culorii verzi a pielii. Ipoteza ca acestia sa fi fost copiii din secolul al XII-lea care au inspirat povestirea populara nu poate fi in intregime respinsa.
Exista multe aspecte ale povestirii din Woolpit care se regasesc in folclorul englez, iar unii considera copiii verzi drept personificari ale naturii, legate de Barbatul Verde sau Jack-cel-Verde din folclor sau chiar de Cavalerul Verde din mitul arturain. Poate ca au legatura cu elfii si zanele in care, pana in urma cu un secol sau doua, credeau multi oameni. Daca este vorba despre un basm, atunci este unul neobisnuit, avand in vedere ca fata nu se mai intoarce niciodata in caminul ei din alta lume, ci ramane alaturi de un muritor. Probabil ca expresia enigmatica a lui Ralph de Coggeshall, conform careia fata era „zburdalnica si nechibzuita”, sugereaza ca a pastrat o parte din salbaticia ei de zana. Culoarea verde a fost intotdeauna asociata cu lumea cealalta si cu supranaturalul.
Inclinatia copiilor pentru pastaile verzi sugereaza o alta legatura cu lumea de dincolo, caci se spune ca fasolea era hrana mortilor. In religia romana, Lemuria era un festival anual in care oamenii aduceau ofrande de fasole pentru a exorciza fantomele malefice ale mortilor (hemuri) si a le alunga din case. In Antichitate, in Grecia, Roma si Egipt, precum si in Anglia Evului Mediu, se credea ca fasolea contine sufletele mortilor.