Primul studiu asupra experientelor in apropierea mortii a fost facut nu de un psihiatru sau un psiholog, ci de un profesor de geologie din Zurich, Albert Heim. Heim era cunoscut pentru studiile lui despre Muntii Alpi si pentru cartea sa despre geneza muntilor. Cum a avut parte de mai multe accidente aproape fatale, Heim a devenit foarte interesat de experientele subiective ale mortii.
De-a lungul mai multor decenii, el a strans relatari de la supravietuitorii unor situatii care le-au pus viata in pericol. Persoanele care s-au oferit voluntar sa-si relateze experientele au fost soldati raniti in razboaie, zidari si mesteri cazuti de la mare inaltime, muncitori care supravietuisera unor catastrofe petrecute cat lucrasera in munti sau unor accidente de cale ferata si un pescar care fusese la un pas de inec. Totusi, cea mai importanta parte a studiului lui Heim o constituie numeroasele relatari ale alpinistilor ce cazusera de pe stinci si fusesera salvati. Printre acestia s-au numarat trei dintre colegii autorului. Heim si-a prezentat prima oara descoperirile la Clubul alpin elvetian pe 26 februarie 1892. Studiul lui a fost ulterior publicat sub titlul „Notizen iiber den Tod dursch Absturz” (Insemnari despre cazaturi fatale), in anuarul Clubului Alpin Elvetian (Heim, 1892).
In acest studiu, Heim conchide ca experientele subiective din apropierea mortii sint izbitor de similare la 95% dintre victime, variatiile fiind minime. Nu conta daca situatia critica fusese o cadere de pe stinca, o avalansa de zapada sau de gheata ori caderea intr-o prapastie sau cascada. Chiar si perceptiile subiective ale persoanelor accidentate de trasuri, zdrobite de masinarii, impuscate pe campul de lupta sau resuscitate de la inec respectau in esenta acelasi tipar. Practic, toate persoanele care se confruntau cu moartea in urma unor accidente aveau o stare psihica similara, in care nu exista durere sau disperare, suferinta sau anxietate coplesitoare, emotii care tind sa paralizeze indivizii in situatii in care gradul de pericol e mai mic si viata nu e amenintata atat de acut.
Aceste persoane au declarat ca activitatea lor psihica a cunoscut mai intai o accelerare si intensificare, atingand „o viteza si o intensitate insutite”. Pe urma au trait sentimente de calm si acceptare profunda. Perceperea evenimentelor si anticiparea rezultatului erau neobisnuit de lucide, lipsite de dezorientare sau confuzie. Timpul se dilata, iar persoanele actionau cu viteza fulgeratoare, bazandu-se pe o evaluare realista a situatiei in care se aflau. De multe ori, aceasta stare era urmata de o derulare retrospectiva brusca a vietii de pana atunci a victimei. In final, persoana aflata la un pas de moarte auzea o muzica angelica si avea traia o frumusete transcendentala.
Ilustram descrierea situatiilor care ameninta viata facuta de Heim cu fragmente dintr-o relatare inclusa in lucrarea lui originala. E vorba de un accident suferit de el pe munte, in timp ce escalada Alpii elvetieni, cand a alunecat pe fata unui ghetar, a cazut circa 22 m si a ajuns pe o bordura de zapada.
Cand am inceput sa alunec la vale, mi-am dat seama ca voi fi aruncat de pe stanca si am anticipat impactul care avea sa urmeze. Mi-am indoit degetele ca pe niste gheare si le-am infipt in zapada, incercand sa-mi franez caderea. Am auzit clar loviturile pe care le-am suferit la cap si la spate, cand m-am lovit de colturile stancii, si am auzit o bufnitura surda cand am izbit solul, jos. Dar am simtit durerea abia cateva ore mai tarziu.
Ceea ce am simtit timp de 5-10 secunde nu poate fi povestit intr-un timp nici de 10 ori mai lung. Toate gandurile si ideile mele erau coerente, foarte clare si deloc volatile, ca visurile, pe care le poti uita imediat. Mai intai, am reflectat ce perspective am si mi-am spus: „Sub varful stancii peste care voi fi aruncat in curand este un perete abrupt, din moment ce n-am putut vedea solul de la baza ei. E foarte important daca mai e sau nu zapada la baza peretelui de stanca. Daca mai este, atunci zapada de pe peretele abrupt s-a topit si a format o bordura in jurul bazei stincii. Daca voi cadea pe bordura de zapada, am sanse sa scap cu viata. Daca insa nu mai e zapada acolo, jos, mai mult ca sigur voi cadea pe grohotis, iar la viteza asta, moartea e inevitabila. Daca, dupa impact, nu sunt mort sau inconstient, trebuie sa iau imediat sticluta de otet si sa-mi torn cateva picaturi pe limba. Nu vreau sa dau drumul la piolet, s-ar putea sa-mi fie inca folositor.” Asa ca l-am tinut strans in mana.
M-am gandit sa-mi dau jos ochelarii si sa-i arunc, ca cioburile lentilelor sa nu-mi raneasca ochii, dar eram azvarlit atat de violent, incat n-am putut aduna putere sa-mi misc mainile in acest scop. Mi-au venit apoi in minte mai multe ganduri si idei legate de cei ramasi in urma. Mi-am spus ca, dupa impact, sa le strig imediat tovarasilor mei ca sunt bine, din afectiune pentru ei. Astfel, fratele meu si cei trei prieteni aveau sa-si revina suficient din soc ca sa poata efectua coborarea dificila pana la mine. Urmatorul meu gand a fost ca nu voi putea sa tin prelegerea introductiva la universitate, programata cinci zile mai tarziu. Mi-am inchipuit in ce fel vor primi cei dragi vestea mortii mele si m-am consolat.
Apoi mi-am vazut toata viata derulandu-se in multe imagini, ca pe o scena aflata la o oarecare distanta. M-am vazut pe mine insumi ca personaj principal al spectacolului. Totul era transfigurat, ca si cum ar fi fost luminat de o raza divina, si totul era frumos, lipsit de suferinta, frica si durere. Amintirea experientelor tragice pe care le avusesem era clara, dar nu ma intrista. Nu simteam niciun conflict si nici o lupta interioara; conflictul fusese transformat in iubire. Ganduri elevate si armonioase dominau si uneau imaginile separate si, ca o muzica magnifica, un calm divin mi-a cuprins sufletul. M-a inconjurat un cer de un albastru splendid cu nori delicati, trandafirii si violeti. Am trecut prin el lin si fara durere si am vazut ca eram in cadere libera in aer, iar sub mine astepta o patura de zapada. Observatiile obiective, gandurile si trairile subiective erau simultane. Apoi am auzit o bufnitura surda si caderea mea a luat sfarsit.
Heim si-a incheiat lucrarea cu concluzia ca moartea prin cadere este o experienta subiectiva foarte placuta. Cei care au murit in munti si-au revazut in ultimele clipe tot trecutul intr-o stare de transfigurare. Inaltati deasupra durerilor corporale, au avut ganduri nobile si profunde, au auzit o muzica glorioasa si au trait sentimente de seninatate si impacare. Au cazut printr-un cer magnific, albastru sau trandafiriu, si apoi totul s-a oprit. Potrivit spuselor lui Heim, cazaturile grave sunt mult mai „cumplite si crude” pentru supravietuitori decat pentru victime. Este incomparabil mai dureros si in starea de moment, si ulterior, amintindu-ti evenimentul, sa vezi o persoana care cade decat sa cazi tu insuti. In multe cazuri, spectatorii au fost profund zguduiti si cuprinsi de o groaza paralizanta si au ramas cu traume de durata in urma experientei, in timp ce victima, daca nu a fost grav ranita, a depasit momentul fara anxietate sau durere. Heim a ilustrat acest punct de vedere cu o experienta a lui in care a vazut o vaca in cadere, lucru ce i-a provocat durere. In schimb, propriul lui accident i s-a intiparit in memorie ca o transfigurare puternica, chiar extatica – lipsita de durere si de angoasa -, exact asa cum l-a resimtit cand s-a produs.

ATENTIE! Moartea prin cadere poate fi placuta, doar prin accident; sinuciderea nu intra in aceasta categorie.