Experimentul mental al lui Tegmark
In 1997, Max Tegmark, fizician la Universitatea din Pennsylvania, s-a folosit de teoria universurilor paralele pentru a sugera ca moartea poate fi ceva care se intampla intotdeauna numai altora.
Tegmark a propus urmatorul experiment mental. Sa ne imaginam, spune el, ca o mitraliera este atasata unui instrument care masoara spinul z al unei particule subatomice. Toate particulele subatomice au asa ceva, si spinul acesta poate fi „in sus” sau „in jos”. Directia spinului este insa cu totul aleatorie si, ca atare, nu poate fi prezisa pentru nicio particula. Daca instrumentul detecteaza o particula cu spinul in jos, el da instructiuni mitralierei sa incarce un singur glont in butoias. Daca spinul particulei este in sus, butoiasul ramane gol, si arma face doar un clic audibil.
Pentru a testa mitraliera, autoarea experimentului se asaza in fata armei si il roaga pe asistentul ei sa apese pe tragaci. Asistentul urmeaza nervos instructiunile si apasa pe tragaci. Instrumentul detecteaza ca spinul particulei este in sus si deci nu incarca un glont in butoias. Arma face un clic si autoarea experimentului ramane in viata.
Autoarea propune apoi ca experimentul sa fie repetat de inca noua ori. Se asaza in fata armei si de fiecare data butoiasul ramane gol. Dupa a zecea incercare, ii spune asistentului ca e timpul sa incheie testul si sa plece acasa. Se simte multumita ca si-a demonstrat siesi ca teoria universurilor paralele e adevarata si il invita pe asistentul usurat la o mica sarbatorire a evenimentului, intr-un bar.
Acum haideti sa ne intoarcem la inceputul experimentului si sa-l traim din punctul de vedere al asistentului. El urmeaza instructiunile date de sefa. Apasa de trei ori pe tragaci si de fiecare data arma scoate un clic. Dar a patra oara particula subatomica are spinul in jos, un glonte intra pe teava si arma detoneaza. Glontul tasneste si se napusteste direct in craniul sefei, ucigand-o imediat. Cuprins de o panica oarba, asistentul telefoneaza la politie si este arestat pentru crima.

Ce s-a intamplat aici? Sefa este moarta sau vie, s-au dus cei doi sa bea ceva sau asistentul a fost acuzat de omucidere? Raspunsul este ca autoarea experimentului este si moarta, si vie — in universuri diferite. In universul ei ea nu a murit, dar in universul asistentului ei – da. Crucial aici este faptul ca singura realitate pe care o poate percepe femeia este cea in care ea supravietuieste.
Tegmark insusi recunoaste ca, pentru majoritatea oamenilor, moartea nu survine in urma unor evenimente cuantice aleatorii, ci a unor accidente, boli sau a unei sumedenii de alte cauze. Dar e posibil ca Tegmark sa nu realizeze ca insusi creierul uman functioneaza la nivel cuantic. Toti luam decizii bazate pe interactiuni cuantice.
Cum arata creierul la microscop?
Daca privim o bucata de creier la un microscop foarte puternic, vom vedea o retea foarte densa de celule. Majoritatea sunt asa-numite celule „gliale”. Se pare ca rolul acestora este pur si simplu sa „lipeasca” la un loc componentele creierului si sa ii mentina forma. Dar, risipiti printre celulele gliale in procent de aproximativ unul la zece, se gasesc neuronii. Acestia sunt celule adaptate sa trimita, sa primeasca si sa transmita impulsuri electrice. Fiecare neuron are o regiune centrala, de regula in forma de stea, in care se afla nucleul celulei. Din acest centru se raspandesc un fel de carcei lungi, subtiri, a caror lungime variaza intre 1 mm si 1 m. Carceii fac legatura cu exteriorul celulei si pot trimite sau primi semnale electrochimice de la 10 000 de alti neuroni. Celulele nervoase sunt facute sa poata primi si totodata trimite mesaje catre semenele lor. Cand un neuron este activat, sau „aprins”, un curent electric trece prin fibra nervoasa si duce la eliberarea unei substante chimice numite neurotransmitator.
Neurotransmitatorii sunt agenti chimici eliberati de neuroni pentru a stimula alti neuroni si care, in acest proces, transmit impulsuri de la o celula nervoasa la alta. La randul sau, transmiterea de impulsuri faciliteaza transferul de mesaje prin tot sistemul nervos. Locul unde se intalnesc doi neuroni se numeste sinapsa si consta dintr-un terminal axonic (capat transmitator) al unei celule si o dendrita (capat receptor) al celeilalte.
Intre cei doi neuroni exista un spatiu microscopic numit fanta sinaptica, de dimensiuni extrem de mici. In cazul unor asemenea dimensiuni, oamenii de stiinta folosesc o unitate de masura numita angstrom. Un angstrom este a o suta milioana parte dintr-un centimetru. Fantele sinaptice au 200-300 de angstromi in diametru.
Cand un impuls nervos ajunge la terminalul axonic al unei celule, prin membrana din apropierea sinapsei este eliberata o substanta chimica. Aceasta traverseaza in cateva milisecunde fanta sinaptica si ajunge la membrana postsinaptica a celui de al doilea neuron. Eliberarea substantei chimice este stimulata de activitatea electrica a celulei. De cealalta parte a fantei sinaptice, la capatul dendritei receptoare, se gasesc receptori specializati care functioneaza ca un fel de „docuri” pentru anumiti neurotransmitatori. Neurotransmitatorii nou-primiti dau instructiuni dendritei sa trimita un anume semnal catre nucleu si apoi mai departe, catre axonii celulei. Acestia sunt excitatorii. Uneori, efectul neurotransmitatorilor eliberati de axonul presinaptic este de a inhiba, nu de a excita, dendrita postsinaptica, si atunci ei sunt considerati inhibitori.
Aceste procese se desfasoara la nivel de particule atomice, si deci, in mod cert, evenimentele cuantice pot avea o anume inraurire asupra lor. Este asadar posibil ca o sinapsa gata sa se „aprinda” sa fie influentata de un eveniment la nivel cuantic.
In propria lume, nimeni nu moare niciodata
Sa ne imaginam ca una dintre deciziile acelea pe care le luam intr-o fractiune de secunda este influentata de asa ceva. De exemplu, sunteti in masina si va apropiati de o intersectie semaforizata. Observati ca semaforul este galben. Luati imediat decizia daca sa accelerati si sa traversati intersectia sau sa franati si sa opriti. Rezultatul acestei decizii este transferat prin sinapsa de catre neurotransmitatori. Acestia comanda piciorului dumneavoastra sa apese pe acceleratie sau pe frana. In aceeasi clipa se produce un eveniment la nivel cuantic. Ca urmare, dumneavoastra apasati pe acceleratie, patrunderi in intersectie si sunteti lovit de un tir. Muriti pe loc.
Dar moartea dumneavoastra este numai unul din rezultatele posibile. Intr-o alta rezolvare a situatiei, decideti, poate, sa opriti. Avem, asadar, in acest moment, doua realitati alternative: intr-una muriti, in cealalta sunteti viu. Ca si in cazul sefei din experimentul mental al lui Tegmark, dumneavoastra urmati traiectoria propriului univers si ramaneti in viata.
In lumea oricarui observator, muriti. Universul perceput de dumneavoastra se va divide intotdeauna in asa fel incat sa va asigure supravietuirea. Poate ca in universul meu veti muri, dar in al dumneavoastra veti merge mai departe, la nesfarsit. Dar exista vreo dovada obiectiva ca asa stau lucrurile? Din pacate, deoarece experienta constienta este cel mai subiectiv fenomen din univers, este imposibil sa obtinem altceva decat exemple profund subiective si care, asadar, nu pot dovedi nimic.