Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free) + prelucrare proprie
Mircea Florian (1888 – 1960) a fost un filozof român mai puţin cunoscut, dar nu şi mai puţin valoros. Am găsit un articol intitulat „Despre moarte” al acestui filozof, din care am extras câteva idei foarte interesante, pe care rar le veţi găsi şi în altă parte:
* Gânditorul german Max Scheler spune că toată civilizaţia occidentală, după ce veacuri de-a rândul a fost dominată de credinţa în nemurire, s-a îndepărtat de aceasta, începând cu Renaşterea şi apoi tot mai pronunţat în secolele următoare, până în vremurile noastre. Omul modern nu mai aderă la credinţa în nemurire, fiindcă neagă moartea în sâmburele, în esenţa ei. Activismul omului nou este pentru conştiinţa morţii ca un narcotic. În această îndepărtare a conştiinţei moderne de realitatea morţii, a apărut sentimentul că omul nu moare sau că moartea nu are nicio semnificaţie. Aşadar, nemurirea a fost înlocuită cu „progresul” şi cu prelungirea vieţii în orizontul terestru.
* Omul modern tinde a izgoni gândul morţii din cercul conştiinţei. Asupra acestui gând el aruncă vălul tăcerii, sub pretextul că e de prisos şi chiar ridicol a mai vorbi de moarte. Nu e oare moartea un fapt de sine înţeles? S-ar părea, deci, că omul modern a izbutit să domine experienţa morţii şi să se elibereze de un coşmar.
* În această atmosferă de nepăsare silită faţă de moarte, a apărut ca un oaspe nepoftit – moartea. Viaţa e fenomenul dat, pe care îl credem cunoscut, fiindcă îl posedăm, în vreme ce moartea este o chestiune problematică, solicitând curiozitatea şi înţelegerea prin caracterul ei de destin. Moartea este străină sau opusă vieţii; de o parte, viaţa, de altă parte, moartea. Ele se ciocnesc, ca două puteri duşmane, şi după o luptă, moartea are ultimul cuvânt.
* E semnificativă preferinţa tot mai pronunţată a gândirii de azi pentru teza că moartea e destinaţia vieţii; moartea nu e un accident al vieţii, ci o necesitate vitală, un stadiu al vieţii.
* Viaţa noastră s-ar desfăşura altfel, dacă am cunoaşte data exactă a morţii. Viaţa are „direcţia morţii”; noi simţim cum trecutul creşte ca o povară, iar viitorul se îngustează ca funia ce se răsuceşte în jurul patului. Independent de vârstă, sfârşitul e totdeauna prezent, fără dată şi modalitate. Ştim că vom muri, dar nu ştim când şi cum. Moartea e un act al vieţii.
* Omul urmăreşte acelaşi scop: să micşoreze valoarea morţii până la negarea existenţii ei, şi el nu e înspăimântat de neant, ci de încetarea vieţii.
* Ne-am obişnuit cu viaţa, bună sau rea, în genere, mai mult rea decât bună. De aceea nimeni nu sufere la gândul că n-a existat înainte de naştere, dar toţi ne îngrozim la gândul că ne vom întoarce prin moarte la starea în care ne aflam înainte de naştere.
* Omul, în revolta sa contra nimicirii şi afirmării vieţii, n-a încetat de a visa nemurirea chiar pe pământ, în forme vizibile şi personale, nu numai în alte regiuni supranaturale, în forme invizibile, personale sau impersonale.
* Moartea nu e o pedeapsă sau o răsplată, ci o lege structurală a lumii, care se mişcă pe o diversitate de planuri individuale.