Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Contrar opiniei larg răspândite, nimeni nu ştie ce este într-adevăr timpul. Câţiva dintre cei mai reputaţi fizicieni care studiază timpul susţin că acesta nu este nicidecum linear, ca un râu, aşa cum ne imaginăm aproape toţi. Ei afirmă că scurgerea timpului există numai în imaginaţia noastră.
Conform opiniei Dr. Paul Davies, profesor de fizică generală la Universitatea din Newcastle (Anglia), misterul timpului pare a fi următorul: „Nu pare a exista niciun argument puternic pentru a susţine că scurgerea timpului reprezintă mai mult decât o iluzie produsă de procese ale creierului nostru asemănătoare senzaţiei că te învârteşti cu pământ cu tot, pe care o ai când eşti ameţit”.
De asemenea, contrar opiniei larg răspândite, fizicienii au dovedit realitatea călătoriei în timp. Conceptul timpului flexibil a reprezentat un adevărat şoc atunci când Einstein l-a introdus în 1905, însă de atunci numeroase experimente au dovedit valoarea sa de adevăr. O bună verificare a acestui efect a fost făcută la Geneva la începutul anului 1917. A fost confirmat gradul dilatării timpului prezis de teoria relativităţii, cu o aproximaţie de 0,2%.
O posibilitate uimitoare deschisă de către acest efect al dilatării timpului o reprezintă călătoria în timp. Apropiindu-se din ce în ce mai mult de viteza luminii, un astronaut îşi poate disloca din ce în ce mai violent scala temporală, în raport cu restul Universului. De exemplu, zburând cu o rachetă la ceva mai puţin decât viteza luminii, el şi-ar putea încheia călătoria spre cea mai apropiată stea aflată la o distanţă de peste 4 ani-lumină în mai puţin de o zi, cu toate că aceeaşi călătorie, măsurată de pe Pământ, ar dura peste 4 ani. Astfel, ritmul bătăii ceasului său este de circa 1.800 de ori mai lent când este înregistrat de pe Terra decât atunci când e înregistrat de la bordul rachetei. Dilatarea timpului reprezintă, indiscutabil, un fapt dovedit ştiinţific.
Teoria relativităţii a lui Einstein susţine că timpul este relativ, că timpul şi spaţiul sunt interdependente, alcătuind un întreg cu patru dimensiuni, şi că prezenţa materiei deformează întregul acesta spaţio-temporal. Ce-ar fi dacă am descoperi o cale de a deforma întregul spaţio-temporal într-o măsură chiar şi mai mare, dezvoltând un fel de câmp în jurul nostru? Am descoperi astfel un drum mult mai scurt către dilatarea timpului? Am putea noi să modificăm ritmul călătoriei noastre în viitor, dar şi în trecut, analog tahionilor? Am putea să evităm necesitatea de a epuiza rezervele uriaşe de energie de care ar avea nevoie rachetele pentru a atinge viteza luminii (şi în acest fel să utilizăm dilatarea timpului)?
Materia, energia, spaţiul şi timpul sunt conexate în mod inextricabil. Orice câmp capabil să dilate timpul ar putea dezvolta produse derivate şi numeroase alte efecte neobişnuite, poate chiar distorsiuni ale gravitaţiei, suficient de puternice pentru a permite chiar şi levitaţia.