Conform legendelor romanesti, dintre toate fiintele supranaturale a caror menire e sa faca rau oamenilor, cele mai de temut sunt ielele.
Ielele sunt niste duhuri, in chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la numar, de o frumusete uimitoare. Dupa unii, au aripi, sunt imbracate in alb, de sus pana jos, au zale pe piept si clopotei la picioare. Umbla despletite si capul le e impodobit cu flori. Traiesc in paduri departate si in zavoaie si, cand trec zburand prin vazduh dintr-un zavoi intr-altul, peste varfurile copacilor, se aude cum canta din gura, din viori, din fluiere sau din cimpoaie.
Ielele se hranesc cu flori si beau apa din izvoare. Aici e locul lor de intalnire si tot aici se scalda. Petrecerea lor e cantarea si jocul. Versul lor e asa de duios, ca nu se poate asemana cu nicio cantare de fiinta omeneasca. Daca joaca pe pamant, isi aleg o poienita curata, in inima codrului sau a zavoiului, o gradina cu iarba verde, unde apoi isi intind masa. Pe unde au jucat ele, nu mai creste iarba. Iarba care a fost verde se usuca, parc-ar fi fost pirlita de foc. Se vede uneori pe pajiste cate un rotocol fara iarba, pe unde au calcat ielele jucand.
Daca trece cineva pe locul unde ielele fac hora sau pe unde au jucat ielele, il pocesc, si omul nu se mai face bine niciodata. De aceea, cel ce vede pe undeva un rotocol de iarba calcata, sa se fereasca de a calca pe acolo, caci e locul unde au jucat ielele si poate se imbolnaveasca.
Legendele romanesti mai spun ca cine aude cantarea lor ramane surd, iar cel ce raspunde, cand il striga ele pe nume, ramane mut. Cand vor sa pedepseasca pe cineva, ielele il dezmiarda prin cantari, il adorm in visuri placute, apoi joaca de trei ori hora in jurul lui si incep sa-l blesteme: ori sa nu mai vorbeasca, ori sa-si piarda mintile ori sa se imbolnaveasca.