În legende, dragonii (balaurii) sunt cel mai frecvent descrişi ca fiind imenşi, cu aripi de liliac, solzoşi, cu coadă şi suflând foc. De fapt, ei erau asemănători cu șopârlele și șerpii. În general, în Orientul Apropiat, unde șerpii sunt mari și mortali, șarpele sau balaurul era simbolul răului. Astfel, zeul egiptean Apepi, de exemplu, era şarpele lumii întunericului. Dar, deşi vechii greci și romani au împărtășit unele dintre ideile din Orientul Apropiat despre șerpi, ei au considerat dragonii ca simboluri ale puterii şi locuitori ai lumii subterane. În creștinism, balaurul a devenit simbolul păcatului şi a păgânismului.
Forma dragonului a variat de la epocă la alta. Dragonul Tiamat al caldeenilor avea patru picioare, aripi și un corp solzos, în timp ce dragonul biblic al Apocalipsei avea multe capete, ca Hidra grecească.
Pentru că dragonii aveau atât calități protective, dar care inspirau şi frica, ei au fost folosiţi ca embleme ale războiului. În „Iliada”, scutul regelui Agamemnon înfățișa un șarpe albastru, cu trei capete, la fel cum au făcut războinicii nordici mai târziu, care au pictat dragoni pe scuturile lor și au sculptat capete de dragon pe prora navelor lor.
În Anglia, înainte de cucerirea normandă, dragonul era reprezentat pe steaguri în războaie. În timpul împăratului roman Traian, balaurul a devenit standardul cohortelor romane, iar sub împăraţii romani, steagul dragonului violet era standard ceremonial imperial.
În forma sa cea mai înfricoșătoare, balaurul este descris Apocalipsa Sf. Ioan din Biblie astfel: „Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte” (12:3-4). Identitatea sa a fost dezvăluită când a fost învins: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (12:7-9).
Folclorul antic este plin de povești de eroi care luptă cu dragoni. Să amintim doar câţiva: Hercule, Beowulf, Siegfried sau Jason. Aceste lupteau fost preluate ulterior de sfinţi, iar luptele, la început, simbolizau distrugerea păgânismului. Mai târziu, ele au fost transformate în legende arhetipale în care eroi ca Sf. Gheorghe apăra populaţia de balauri.
Balaurii apăreau în vremuri de dezastre. În anul 857 d.Hr., când unii oamenii s-au refugiat în  Catedrala Sf. Petru din Koln, în timpul unei furtuni groaznice, un dragon de foc în forma unui fulger a despicat clădirea. În 1221, când în Anglia un vânt puternic a doborât casele, copacii și turlele bisericilor, oamenii pretindeau că văzuseră dragoni de foc zburând prin ceruri.
Deși dragonii erau consideraţi a fi malefici, în tradiţiile persane ei aveau un rol dualist. De exemplu, avem povestea victoriei unui dragon alb şi frumos, cu unghii lungi şi bine întreținute. Dragonii mai erau conectați cu paza comorilor.
Pentru gnostici, dragonul a rămas simbolul unei forţe cosmice transcendente. Iar în Orientul Îndepărtat, balaurul era cunoscut ca o creatură binefăcătoare. Chinezii au adoptat dragonul ca simbol naţional, acesta devenind emblema familiei regale. Dragonul japonez, cunoscut sub numele de tatsu, era capabil să-și schimbe dimensiunea după bunul plac, chiar până în punctul în care putea deveni invizibil. Dragonii chinezi şi japonezi erau, de obicei, fără aripi.
În China dragonul a fost un simbol al puterii, al regalității și al apei. Chinezii aveau patru fiinţe supranaturale: unicornul, phoenix-ul, broasca ţestoasă și balaurul, iar dintre acestea, dragonul era cel mai puternic. Dragonul albastru simboliza spiritul apei vitale, iar dragonul galbena transformat întunericul (yin) în lumină (yang). Chinezii antici considerau eclipsa ca un dragon răsărind din măruntaiele pământului, pentru a înghiţi sursa de lumină şi viaţă.
Unii ufologi cred că toate aceste reprezentări antice ale dragonilor nu ar fi altceva decât descrieri ale navelor spaţiale ale extratereştrilor, care au venit pe Pământ cu aparate ce „scuipau foc” şi care aveau forma unui balaur.